Decizia CCR nr. 634/2015Paragraful 8

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul arată că pentru garantarea accesului oricărei persoane la justiţie trebuie să existe posibilitatea ca aceasta să se adreseze unei "instanţe judecătoreşti", noţiune care nu poate fi raportată decât la titlul III, capitolul VI, secţiunea I din Constituţie. Chiar dacă dispoziţiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 conferă plenului Consiliului Superior al Magistraturii titlul de "instanţă de judecată", astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, acesta nu constituie o instanţă de judecată în sensul Constituţiei. Totodată, limitarea căilor de atac la plenul Consiliului Superior al Magistraturii constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie în sensul Legii fundamentale şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă Decizia Curţii nr. 391 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, în care se face referire la Decizia instanţei de contencios constituţional nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, în care Curtea a statuat, referindu-se la atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia acesta "îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică", că această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această "instanţă extrajudiciară." În continuare face referire la Decizia nr. 518 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 şi s-a constatat că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată îndeplinind cele trei cerinţe, de a fi stabilit de lege, de a fi independent şi de a fi imparţial, însă arată că cele statuate de Curte prin această din urmă decizie sunt în contrast cu cele reţinute de către aceeaşi instanţă de contencios constituţional prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011. Or, având în vedere raportarea în timp a celor două decizii, se poate trage concluzia că jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a schimbat în această privinţă şi, raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) , ale art. 124 alin. (2) şi ale art. 126 alin. (1) , cât şi pentru a satisface rigorile art. 6 din Convenţie, normele instituite prin art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituţionale. Aşa încât, chiar dacă dispoziţiile art. 133 alin. (7) din Constituţie prevăd că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la art. 134 alin. (2) , dispoziţiile dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare sunt neconstituţionale dacă sunt în dezacord cu cel puţin un articol din Constituţie, indiferent de compatibilitatea lor cu alte norme constituţionale.