Decizia CCR nr. 486/2015Paragraful 23

15. În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Potrivit art. 3 din Legea nr. 255/2013, noul Cod de procedură penală se aplică de la data intrării în vigoare, şi anume de la 1 februarie 2014, tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul legii de punere în aplicare, fără a fi, însă, reglementată expres o procedură de contestare a măsurilor asigurătorii dispuse de procuror anterior datei de 1 februarie 2014, alta decât cea instituită de noul Cod de procedură penală. Faptul că art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală limitează posibilitatea contestării măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, prevăzând un termen de 3 zile care curge de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, nu este de natură a afecta constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai de lege". Dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). În plus, potrivit dispoziţiilor art. 342 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul procedurii în camera preliminară îl constituie, între altele, şi verificarea legalităţii efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Or, ordonanţa procurorului - prin care acesta a dispus, anterior datei de 1 februarie 2014, măsura asigurătorie a sechestrului, măsură care nu a fost contestată înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală -, este un astfel de act ce poate fi supus cenzurii judecătorului de cameră preliminară.