Decizia CCR nr. 486/2015Paragraful 11

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei, ale art. 44 alin. (2) referitor la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private în mod egal de lege, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece nu este reglementată o procedură de contestare a măsurilor asigurătorii - dispuse anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală - pe parcursul judecăţii. Dacă, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, persoana interesată putea contesta oricând măsura asigurătorie instituită, dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală au limitat această posibilitate, prevăzând un termen de 3 zile care curge de la data comunicării ordonanţei procurorului de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia. Totodată, dacă, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, o măsură asigurătorie dispusă de procuror poate fi contestată atât din perspectiva luării, cât şi din perspectiva aducerii sale la îndeplinire, în cazul în care măsura asigurătorie este dispusă de judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, potrivit art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, partea interesată este limitată în dreptul său de a contesta măsura numai cu privire la modul de aducere la îndeplinire a acesteia, fără a avea posibilitatea de a se plânge împotriva măsurii înseşi. În ce priveşte dispoziţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei consideră că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 şi 3 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece neagă necesitatea administrării probelor în mod direct şi în contradictoriu de către judecătorul cauzei, putându-se ajunge la situaţia în care acesta să nu mai administreze nicio probă, cercetarea judecătorească fiind golită de conţinut. Astfel, odată cu eliminarea instituţiei prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul poate fi condamnat fără să cunoască probele administrate în acuzare şi fără să-şi poată formula apărările necesare. Arată că persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea să conteste, în faza de judecată, declaraţia unui martor dată în faza de urmărire penală. Invocă, în acest sens, hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Kostovski împotriva Olandei - 20 noiembrie 1989, Isgro împotriva Italiei - 19 februarie 1991, Saidi împotriva Franţei - 20 septembrie 1993, Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit - 15 decembrie 2001 (paragrafele 157 şi 164), Bobeş împotriva României - 9 iulie 2013 şi Mischie împotriva României - 16 septembrie 2014.