Decizia CCR nr. 469/2015Paragraful 9

6. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, judecătorul de cameră preliminară, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cât priveşte criticile autoarei potrivit cărora în susţinerea plângerii nu poate propune probe, judecătorul de cameră preliminară arată că nimic nu împiedică partea interesată să solicite în cursul urmăririi penale administrarea oricărui probatoriu pe care îl cunoaşte şi îl apreciază ca fiind necesar a fi administrat în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. În acest context, reţine că, potrivit art. 289 alin. (1) din Codul de procedură penală, plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă dacă sunt cunoscute. Ulterior, cu privire la probatoriul solicitat, organele judiciare se vor pronunţa apreciind în funcţie de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa acestuia în cauză. Având în vedere că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală reprezintă o cale de atac împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, legiuitorul a dorit să limiteze sau chiar să excludă probatoriul ce poate fi administrat în cadrul acestei proceduri, pentru a asigura astfel soluţionarea cauzei cu celeritate. Potrivit art. 341 alin. (2) din acelaşi cod, părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, iar persoana care a avut calitatea de inculpat poate formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Acest fapt nu exclude însă posibilitatea ca organele de cercetare penală să administreze probatoriul propus de către părţi şi eventual respins iniţial, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară apreciază că acesta este necesar a fi administrat în cauză, procedând potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală. Totodată, având în vedere că nu are loc o judecată de fond a cauzei, probele pe care părţile le propun se administrează de către organele de cercetare penală, nefiind necesar să fie administrate, în acest context, în mod nemijlocit de către instanţă. În ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, judecătorul de cameră preliminară arată că este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili care dintre hotărârile pronunţate de către instanţe sunt supuse căilor de atac şi care sunt acestea.