Decizia CCR nr. 187/2015Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - care consacră dreptul la un proces echitabil şi dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa, precum şi dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a putea fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer - în măsura în care sunt interpretate în sensul că organul judiciar nu este obligat să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive specifice încadrării juridice care impune plângerea prealabilă, iar persoana vătămată este repusă în termenul de a exercita o cale de atac, deşi nu a atacat hotărârea instanţei inferioare, respectiv este repusă în termenul de formulare a plângerii prealabile şi nu este obligată să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive şi persoana împotriva căreia înţelege să formuleze plângerea prealabilă. Astfel, consideră că, prin dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată este "repusă în drepturi", cu toate că nu a promovat calea de atac a apelului, aşa cum reiese din dreptul de a formula plângere prealabilă şi din obligaţia instanţei de a continua procesul. De asemenea, persoana vătămată este repusă şi în termenul de formulare a plângerii prealabile. Este adevărat că organul judiciar este cel care decide asupra încadrării juridice a unei fapte penale, dar acest drept nu poate conduce la ocolirea termenului de formulare a plângerii prealabile. Este posibil ca o persoană vătămată să nu fi depus, din varii motive, plângere prealabilă în termenul prevăzut de lege, iar, ulterior, dându-şi seama de pierderea dreptului de a depune o astfel de plângere, să facă o plângere penală în care să descrie fapta, dar să-i dea în mod voit o încadrare juridică greşită pentru care declanşarea acţiunii penale să se realizeze din oficiu. În această ipoteză, dacă procurorul îşi însuşeşte respectiva încadrare, persoana vătămată poate cere, în faza cercetării judecătoreşti ori în căile de atac, schimbarea încadrării juridice, fără a fi afectată de depăşirea termenului. Faptul că procurorul a dat în cursul urmăririi penale încadrări juridice greşite faptelor nu poate să exonereze persoana vătămată de obligaţia depunerii plângerii prealabile în termen. Acesta este un termen de decădere, a cărui depăşire conduce la tardivitatea plângerii prealabile şi, pe cale de consecinţă, la imposibilitatea începerii ori exercitării acţiunii penale. Or, nu este echitabil ca prin folosirea, "chiar frauduloasă", de către procuror sau persoanele interesate într-o cauză a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, în faza judecăţii, să fie ocolită sancţiunea tardivităţii. Art. 16 din Codul de procedură penală sancţionează lipsa plângerii prealabile, inclusiv depunerea ei tardivă, fără a face distincţie între situaţia normală în care încadrarea juridică a faptei care necesită o plângere prealabilă este stabilită în mod corect fie de persoana vătămată, fie de procurorul/organul de cercetare penală, din momentul formulării/primirii plângerii prealabile/plângerii penale sau denunţului ori sesizării din oficiu, şi, respectiv, situaţia în care fie procurorul, fie instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică a unei fapte, pentru care încadrarea iniţială a fost greşită, într-una care necesită plângere prealabilă. Cu alte cuvinte, textul de lege criticat are în vedere o faptă penală pentru care este necesară plângerea penală, iar nu încadrarea juridică a acesteia, tot aşa cum art. 317 din Codul de procedură penală din 1968 se referea la faptă, şi nu la încadrarea ei juridică.