Decizia CCR nr. 154/2015Paragraful 11

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece orice persoană are dreptul la soluţionarea cauzei sale într-un termen rezonabil. Nerespectarea acestui principiu a condus Curtea Europeană a Drepturilor Omului la pronunţarea unor hotărâri de condamnare din perspectiva încălcării art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel de cauze au fost examinate şi din perspectiva respectării art. 13 din Convenţie ca impunând posibilitatea oricărei persoane care se pretinde, de o manieră plauzibilă, victimă a violării altui drept din Convenţie (în speţă, respectarea termenului rezonabil, pentru a beneficia pe cale de consecinţă de un proces echitabil) de a dispune în dreptul intern de o acţiune în faţa unei autorităţi naţionale prin care să i se judece o astfel de plângere. Or, în acest context, dispoziţiile legale criticate în prezenta cauză care limitează aplicarea remediului procesual reglementat de art. 488^1 din Codul de procedură penală doar la cauzele începute după 1 februarie 2014 sunt neconstituţionale pentru că afectează art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta deoarece nu se poate justifica aplicarea remediului doar cauzelor înregistrate după intrarea în vigoarea a noului Cod de procedură penală, cu atât mai mult cu cât norma criticată este una de procedură de imediată aplicare. În susţinerea punctului său de vedere, reprezentantul Ministerului Public face trimitere şi la Hotărârea din 26 martie 1987, pronunţată în Cauza Leander împotriva Suediei, Hotărârea din 27 aprilie 1988, pronunţată în Cauza Boyle şi Rice împotriva Marii Britanii, şi Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei.