Decizia CCR nr. 359/2014Paragraful 33

26. Potrivit dispoziţiilor Codului civil şi în acord cu prevederile art. 3 din Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, recunoaşterea paternităţii copilului din afara căsătoriei se poate face fie pe cale administrativă, prin declaraţie pe proprie răspundere la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament (art. 415 şi următoarele din Codul civil), fie pe cale judecătorească - în urma acţiunii în stabilirea paternităţii promovate de mamă în numele copilului, în cadrul căreia tatăl îşi recunoaşte (mărturiseşte) benevol paternitatea (art. 424 şi următoarele din Codul civil). Aşadar, indiferent de modalitatea de recunoaştere a paternităţii, aceasta are la bază un act juridic de natură să creeze legătura de filiaţie tată-copil, cu efecte juridice în planul stării civile a copilului şi al celorlalte drepturi părinteşti la care filiaţia naturală (firească, biologică) dă naştere, inclusiv dreptul la moştenire. Recunoaşterea paternităţii, în oricare dintre formele enunţate mai sus, este un act personal, unilateral, declarativ de filiaţie (în sensul că produce efecte juridice retroactiv, până la momentul naşterii şi chiar al concepţiei copilului) şi irevocabil, fără ca aceasta să însemne însă că nu poate fi contestat. Aceasta deoarece, potrivit normelor legale în vigoare, stabilirea paternităţii prin recunoaştere nu se întemeiază pe probe ştiinţifice de natură biologică, cum ar fi expertiza medico-legală (proba de sânge sau proba ADN), ci are la bază exclusiv prezumţia de bună-credinţă a tatălui care îşi recunoaşte voluntar copilul. În acest sens, Curtea observă dispoziţiile art. 57 din Constituţie, potrivit cărora "Cetăţenii români (...) trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi."