Decizia ÎCCJ nr. 22/2023 (HP)Punctul VIII

VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale 45. Prin Decizia civilă nr. 1.177 din 26 mai 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.073/325/2019, instanța supremă a reținut raportat la circumstanțele concrete din respectiva cauză că „Din perspectiva art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte reține că reprezintă o ingerință în dreptul de acces la instanță al părții aplicarea sancțiunii nulității cererii de apel în baza dispozițiilor 470 alin. (3) , coroborat cu art. 196 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care apelantul, deși depusese o cerere de apel nesemnată, fiind citat cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de apel, a complinit această absență prin depunerea taxei judiciare de timbru prin care a arătat că își însușește apelul formulat, fiind de netăgăduit că demersul procesual existent în cauză îi aparține acestuia.“ ... 46. Prin decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza Lefter împotriva României (Cererea nr. 66.268/13), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de statul român a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reținând că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă, nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii. Prin urmare, o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. În aceste condiții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că anularea cererii reclamantei (pentru neindicarea în cuprinsul său a mijloacelor de probă) nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și asupra sancțiunii susceptibile a-i fi aplicată. ... 47. De asemenea, în Cauza nr. 19.074/05 Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, prin Hotărârea din 31 ianuarie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în aplicarea normelor de procedură instanțele naționale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. Totodată, Curtea a reținut că, în cazul unei indicări inexacte sau incorecte a obligațiilor procesuale care trebuie respectate de părți, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid. ... 48. De asemenea, în Cauza nr. 62.710/00 Lungoci împotriva României, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. ... 49. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 14 februarie 2014, Decizia nr. 97 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 aprilie 2014, Decizia nr. 410 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 30 iulie 2014, sau Decizia nr. 372 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 8 iulie 2015, a constatat prin prisma art. 200 din Codul de procedură civilă, a cărui premisă este inclusiv art. 196 din același act normativ, obiect al problemei de drept a sesizării prezente, constituționalitatea soluției legislative supuse analizei, reținând că procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părților dintr-un proces și, în acest fel, respectarea principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăși esența dreptului protejat, având în vedere că este însoțită și de garanția conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Mai mult, instanța de judecată se pronunță asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției. ... 50. Curtea Constituțională a reținut, în acest context, că procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate are rolul de a degreva instanțele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Prin această procedură se realizează și o protecție a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare în judecată completă față de care va putea formula apărări prin întâmpinare. Spre deosebire de reglementarea din actualul Cod de procedură civilă, vechea reglementare din Codul de procedură civilă din 1865 presupunea în vederea remedierii cererilor incomplete acordarea de noi termene care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel termenul optim și previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli atât ale părților, cât și din partea instanței. Instanța de contencios constituțional a reținut inclusiv că procedura regularizării cererii introductive se întemeiază și pe soluția de principiu consacrată de art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă potrivit căreia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. ... ...