Decizia CCR nr. 283/2014Paragraful 11

10. Se mai susţine că art. 77 alin. (4) din lege încalcă dispoziţiile art. 44 şi ale art. 11, raportat la art. 20 din Constituţie. Astfel, întreruperea furnizării utilităţilor esenţiale este, de fapt, condamnarea la faliment a debitorului. La fel ca în cazul art. 75 alin. (4) din lege, a permite unui singur creditor să decidă în perioada de observaţie intrarea în faliment a debitorului este excesiv şi ilegitim. Procedura insolvenţei nu afectează numai dreptul de proprietate al debitorului, ci şi pe cel al creditorilor; în acest sens, se menţionează situaţia creanţelor defavorizate. Limitarea dreptului de proprietate al debitorului şi al creditorilor serveşte interesului general prin aceea că încearcă acomodarea intereselor divergente într-o procedură concursuală. Obligarea la furnizarea serviciilor esenţiale se înscrie în sfera acceptabilă a limitării drepturilor creditorilor şi, de altfel, există în legislaţia naţională de multă vreme. Pe de altă parte, orice privilegiu alocat individual afectează interesul general, precum şi interesul privat al tuturor celorlalţi participanţi la procedură. Dând dreptul unui creditor să oprească practic activitatea debitorului, a fost înfrânt interesul general legitim.