Decizia CCR nr. 92/2014Paragraful 50

Fără a nega necesitatea şi utilitatea interceptării convorbirilor, care a fost impusă de raţiuni ce ţin de securitatea naţională, raţiuni care prevalează interesului privat, legea nu trebuie să lase loc de abuzuri de natură a goli de conţinut drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. În prezenta cauză, aşa cum rezultă din actul de sesizare al Curţii Constituţionale, instanţa de judecată însăşi, opinând asupra respingerii excepţiei ca neîntemeiată, a arătat că "procurorul de şedinţă a depus la dosarul cauzei unele convorbiri interceptate şi înregistrate într-un alt dosar penal [...]". Prin urmare, posibilitatea depunerii convorbirilor interceptate direct la judecător pune în discuţie aspect ce depăşesc limitele constituţionale ale modului de interpretare şi aplicare a legii. Arătăm că o astfel de posibilitate nu conferă eo ipso dispoziţiilor legale caracter neconstituţional, pentru că o aplicare greşită ţine, evident, doar de fondul cauzei, cu condiţia existenţei unor remedii şi garanţii procedurale de protecţie împotriva arbitrariului. Aşa fiind, câtă vreme judecătorul este condiţionat de norma contestată şi nu are remedii specifice de control asupra modului de obţinere a convorbirilor astfel interceptate şi asupra limitelor lor de utilizare, apreciem că s-ar fi impus anumite clarificări în acest sens. Limitările şi restricţiile ce trebuie impuse pentru combaterea arbitrariului constituie menirea garanţiilor a căror existenţă este pusă în pericol de un anumit mod de interpretare a normei contestate. Prin urmare, aceasta din urmă permite autorităţii să identifice/să numească persoana/persoanele ale căror comunicaţii/conversaţii ori discuţii pot fi înregistrate. Aşa fiind, invadarea unei arii personale protejată constituţional trebuie făcută astfel încât sistemul judiciar să deţină autorizaţii de interceptare a comunicărilor pentru orice persoană, chiar şi atunci când acestea vizează o cabină telefonică publică [a se vedea, în acest sens Katz v. United States, 389 U.S. 347 (1967) U.S. Supreme Court]. Or, în cazul de faţă, raportat la momentul privării de drepturi prin interceptarea unor convorbiri telefonice autorizate în altă cauză şi pentru altă persoană, autorul excepţiei nu numai că nu a fost supus unei proceduri judiciare care în ansamblul ei justifică privarea de drepturi, dar nici nu s-a putut apăra în vreun fel împotriva acestora, fiindu-i aduse la cunoştinţă abia în faza de cercetare judecătorească.