Decizia CCR nr. 92/2014Paragraful 52

Fără a considera că autorităţile trebuie să ignore existenţa datelor sau a informaţiilor concludente referitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni, considerăm însă că utilizarea lor ar trebui să nu capete valoare de mijloace de probă în acea cauză, ci să constituie temei pentru o eventuală sesizare din oficiu. În caz contrar s-ar admite teza potrivit căreia sunt valabile mijloacele de probă referitoare la interceptări obţinute anterior începerii urmăririi penale în acea cauză. Or, textul legal criticat nu dispune nimic cu privire la aceste aspecte lăsând la aprecierea arbitrară a organelor judiciare valenţele pe care le capătă aceste interceptări în economia întregului material probator. Singura soluţie posibilă poate fi numai aceea potrivit căreia prin folosirea în altă cauză penală a convorbirilor respective se poate înţelege că îi legitimează pe anchetatori să demareze cercetările specifice cu privire la acea faptă penală, având deci valenţele unor acte premergătoare urmăririi penale. O astfel de concluzie se poate desprinde şi din viziunea instanţei europene care prin Hotărârea din 3 iulie 2012, pronunţată în Cauza Robathin împotriva Austriei, a statuat că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, întrucât s-a depăşit ceea ce era necesar pentru îndeplinirea scopului legitim (paragraful 52) prin aceea că percheziţia sistemului informatic al reclamantului nu s-a limitat la fişierele cu privire la R. şi G., autorităţile judiciare reţinând toate datele existente. Prin urmare, domeniul de aplicare al mandatului de percheziţie şi sechestru nu a fost echilibrat prin garanţii specifice capabile să îl protejeze pe reclamant împotriva oricărui abuz ori arbitrariu. Aşa fiind, câtă vreme în acea cauză, şi nu numai, percheziţia şi sechestrarea urmăresc un scop legitim, şi anume prevenirea criminalităţii, atunci aceleaşi raţiuni sunt valabile şi cu privire la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor. Această concluzie este cu atât mai evidentă, cu cât acolo, spre deosebire de prezentul dosar aflat pe rolul Curţii Constituţionale unde autorul este terţ, reclamantul era el însuşi supus unei proceduri judiciare, fiind învinuit de săvârşirea unor fapte penale.