Decizia CCR nr. 20/2014Paragraful 15

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile din Constituţie invocate de autorul excepţiei. Astfel, arată că dispoziţiile art. 278 alin. 2-4 din Codul de procedură penală reglementează procedura căii de atac ce se poate exercita în interiorul ierarhiei Ministerului Public împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de către procurorul de caz. Împrejurarea că, în temeiul art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi în virtutea principiului subordonării ierarhice a procurorilor în cadrul Ministerului Public, soluţiile nelegale ale procurorului de caz pot fi infirmate de procurorul ierarhic superior nu determină o stare de incompatibilitate pentru acesta din urmă în soluţionarea plângerii întemeiate pe art. 278 alin. 3 din Codul de procedură penală. În acest sens, precizează că art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 instituie un control facultativ, care se exercită din oficiu şi vizează exclusiv infirmarea soluţiilor nelegale, iar nu verificarea tuturor soluţiilor dispuse de procurorul de caz. În plus, în ipoteza în care, în urma controlului exercitat conform art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, soluţia procurorului de caz este infirmată şi se dispune netrimiterea în judecată, persoana interesată poate formula plângere împotriva acestei soluţii la procurorul ierarhic superior celui care a dispus-o. Mai arată că art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală recunoaşte oricărei persoane vătămate prin soluţia de netrimitere în judecată dispusă de procuror dreptul de a se adresa instanţei, solicitând verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei soluţii. Exercitarea dreptului de a sesiza instanţa este condiţionată de epuizarea căii de atac în cadrul ierarhiei Ministerului Public, prin formularea prealabilă a unei plângeri la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. De asemenea, acest drept este supus unui termen procedural de decădere, ce curge fie de la data comunicării rezoluţiei prim-procurorului sau, după caz, a procurorului ierarhic superior, când acesta soluţionează plângerea înăuntrul termenului de 20 de zile prevăzut de art. 277 din Codul de procedură penală - potrivit art. 278^1 alin. 1 -, fie de la expirarea acestui din urmă termen, când procurorul ierarhic superior nu respectă termenul de soluţionare a plângerii, ipoteză avută în vedere de art. 278^1 alin. 2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 278^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, acestea dau posibilitatea persoanei vătămate să se adreseze instanţei de judecată chiar dacă nu a primit o soluţie din partea procurorului ierarhic superior, într-un termen ce poate fi determinat obiectiv prin raportare la momentul înregistrării plângerii adresate acestuia. Face trimitere şi la Decizia nr. 718/2012, prin care Curtea Constituţională a statuat că nu poate fi primită teza potrivit căreia justiţiabilul nu poate cunoaşte momentul din care începe să curgă termenul de decădere instituit de art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât tocmai în alin. 2 a statuat univoc acest lucru. Prin reglementarea contestată s-a urmărit, printre altele, să nu se tergiverseze în mod nejustificat soluţionarea cauzei, aşa încât o eventuală nerespectare a dispoziţiilor legii de către procuror să nu se transforme într-o sancţiune pentru justiţiabil, care într-o atare situaţie ar trebui să aştepte sine die o comunicare din partea celui obligat să rezolve plângerea sa.