Decizia ÎCCJ nr. 38/2022 (HP)Punctul IV

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanțelor de judecată s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, unele instanțe opinând în sensul că termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în timp ce alte instanțe au opinat în sensul că aceste termene sunt unele substanțiale, de decădere. Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Bacău, Iași, Pitești, Oradea și Timișoara, tribunalele Alba, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brașov, București, Buzău, Caraș-Severin, Constanța, Covasna, Galați, Harghita, Iași, Ilfov, Maramureș, Sălaj, Suceava, Timiș și Vaslui, precum și judecătoriile Alba Iulia, Buhuși, Iași, Lugoj, Moldova Nouă, Piatra-Neamț, Reșița, ale sectoarelor 1, 2, 4 și 6 București, Târgu-Neamț, Vaslui și Zalău. În argumentarea opiniei exprimate, instanțele mai sus amintite au apreciat, în esență, că legislația procesual penală nu prevede o sancțiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancțiune nu poate fi presupusă și, pe cale de consecință, nici constatată a fi intervenit. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancțiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situația măsurilor preventive. Or, în lipsa unei atari dispoziții exprese sancționatoare, este nepermis a se face analogic cu sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive. Ca un argument în plus, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, iar persoana vătămată nu a introdus acțiune civilă la instanțe. Or, este lesne de observat că în situațiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancțiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres. În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene substanțiale, de decădere, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Galați și Timișoara, tribunalele Arad, Hunedoara, Ialomița, Sibiu, Neamț, Teleorman și Tulcea, precum și judecătoriile Alexandria, Bârlad, Beiuș, Bistrița, Bolintin-Vale, Caransebeș, Huși, Onești, Oravița, Podul Turcului, Pogoanele, Râmnicu Sărat, Roman, Roșiori de Vede, Rupea, ale sectoarelor 3 și 5 București, Timișoara, Videle și Zimnicea. În susținerea acestei opinii, s-a arătat, în esență, că modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) a instituit în sarcina organelor judiciare obligația de verificare din oficiu a subzistenței temeiurilor măsurilor asigurătorii pe parcursul procesului penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecății). Din expunerea de motive a actului normativ evocat se observă că această modificare a survenit ca soluție la dificultățile practice întâmpinate de instituțiile statului însărcinate cu valorificarea unor bunuri indisponibilizate pentru perioade îndelungate, reliefându-se astfel necesitatea ca organele judiciare să se asigure că bunurile indisponibilizate rămân la o valoare care să permită recuperarea prejudiciului, aplicarea măsurii de siguranță a confiscării, plata amenzii ori a cheltuielilor judiciare, fără a deveni generatoare de costuri ridicate, care să nu poată fi acoperite din valorificarea lor. În schimb, s-a susținut că termenele sunt unele substanțiale, motiv pentru care sancțiunea nerespectării acestora este încetarea de drept a măsurii asigurătorii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată de norme cu caracter procedural. Cu alte cuvinte, instituția verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanțial în ceea ce privește conținutul material al instituției (existența dreptului) și de drept procesual în ceea ce privește formalitatea și modalitatea exercițiului acelui drept. De asemenea, norma în discuție reglementează o obligație procedurală pozitivă în sarcina organului judiciar, iar nu o simplă posibilitate. Existența acestei obligații presupune și existența unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menținerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asigurătorii. Prin urmare, consecința firească a nerespectării obligației, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său și nulitatea actului făcut peste termen, potrivit regulilor aplicabile în materie. Răspunsurile curților de apel Alba Iulia, Brașov, București, Cluj, Constanța, Galați, Târgu Mureș și Suceava cuprind doar mențiunea neidentificării, în jurisprudența acestora ori, după caz, a instanțelor din circumscripție, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. ...