Decizia ÎCCJ nr. 31/2022 (HP)Punctul IX

IX. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, prin concluziile formulate, a susținut că sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu este îndeplinită condiția ca, de lămurirea chestiunilor de drept ridicate de instanța de trimitere, să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care au fost invocate, întrucât identificarea soluțiilor în drept presupune o analiză prealabilă a elementelor de fapt specifice cauzei concrete, demers inadmisibil în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală. S-a apreciat că, deși ordinea enunțării problemelor de drept de către instanța de trimitere este alta, o primă circumstanțiere a subiectului activ al infracțiunii de delapidare în varianta atenuată se realizează în raport cu dispozițiile art. 308 alin. (1) din Codul penal. Spre deosebire de reglementarea anterioară, legiuitorul nu face referire în conținutul art. 308 alin. (1) din Codul penal la calitatea de salariat, astfel încât o persoană exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, nu doar atunci când este parte a unui contract individual de muncă, ci și atunci când raporturile sale juridice cu persoana juridică sunt guvernate de un contract de management, de administrare, de prestare servicii sau orice alt tip de convenție civilă, din care rezultă că nu acționează de o manieră independentă, ci exercită o însărcinare în cadrul persoanei juridice. De altfel, lipsa unui contract individual de muncă sau a unei convenții civile - ca instrumentum probationem nu poate avea efect asupra calității la care se face referire în conținutul art. 308 alin. (1) din Codul penal, atât timp cât persoana îndeplinește în fapt o sarcină trasată de persoana juridică. S-a apreciat că, din perspectiva art. 308 alin. (1) din Codul penal, se impune, cu prioritate, analiza modului de realizare a activității prestate de făptuitor în cadrul persoanei juridice, fiind mai puțin relevantă natura juridică a convenției încheiate între părți. Prin urmare, s-a constatat că cea de a doua problemă de drept ridicată de instanța de trimitere nu poate primi o dezlegare cu valoare de principiu, deoarece identificarea soluției în drept presupune o primă etapă, constând în analizarea unor aspecte specifice cauzei concrete, și numai consecutiv acestei etape - elaborarea răspunsului. Așadar, chestiunea stabilirii calității la care face referire art. 308 alin. (1) din Codul penal, în raport cu o persoană care desfășoară servicii pentru asociația de proprietari sau locatari, în baza unui contract de prestări servicii, nu poate fi stabilită in abstracto, întrucât concluzia deținerii sau nu a acestei calități este diferită, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze. Referitor la cea de a doua problemă de drept ridicată de instanța de trimitere s-a reținut că extinderea categoriei persoanelor ce pot fi trase la răspundere pentru săvârșirea infracțiunilor de corupție sau de serviciu, prevăzute de art. 289-292, 295, 297-300 și art. 304 din Codul penal, inclusiv la persoanele care exercită o însărcinare de orice natură în cadrul persoanei juridice, indiferent dacă este sau nu retribuită sau are caracter permanent sau temporar, determină concluzia că, în viziunea legiuitorului, relația de serviciu nu implică obligatoriu un raport contractual de muncă. Această împrejurare produce consecințe și cu privire la cea de-a doua circumstanțiere a subiectului activ al infracțiunii de delapidare, în varianta atenuată prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, în sensul că făptuitorul nu trebuie să aibă o anumită funcție sau un anumit statut în cadrul persoanei juridice, fiind suficient ca, în fapt, să desfășoare activități de gestionare sau administrare a patrimoniului persoanei juridice. S-a apreciat că, raportat la conținutul concret al chestiunii de drept pe care o ridică instanța de trimitere, noțiunea de administrare a unei asociații de proprietari nu are același conținut ca noțiunea de gestionare sau administrare la care se face referire în conținutul art. 295 alin. (1) din Codul penal. Prin urmare, exercitarea în fapt a activității de administrare a unei asociații de proprietari nu este în sine suficientă pentru a determina concluzia existenței ipotezei reglementate de art. 295 alin. (1) din Codul penal, fiind necesar ca printre activitățile desfășurate în concret de persoana care se ocupă de buna funcționare a asociației de proprietari, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 66 din Legea nr. 196/2018, cu modificările ulterioare, să se regăsească și cele de administrare sau gestionare a bunurilor, banilor sau a altor valori aparținând persoanei juridice. S-a apreciat că, în cazul administratorului în fapt al unei asociații de proprietari, identificarea activităților de gestionare sau administrare implică întotdeauna o analiză de natură factuală, în raport cu datele ce se regăsesc în speța concretă, analiză ce nu poate fi realizată decât de instanța învestită cu soluționarea fondului cauzei. În aceste condiții, s-a constatat că ceea ce se solicită de către instanța de trimitere nu este interpretarea de principiu a unei dispoziții legale, ci lămurirea unei situații concrete, ce face obiectul cauzei pendinte și, prin urmare, întrebarea formulată de instanța de sesizare nu vizează o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea cauzei. ...