Decizia CCR nr. 200/2013Paragraful 30

Cu toate acestea, atunci când internarea în spital a fost determinată de provocarea de către condamnat a unei stări de boală, legiuitorul a înţeles să scoată din calculul duratei pedepsei această perioadă, deoarece deţinutul urmăreşte să eludeze dispoziţiile referitoare la locul de executare a pedepsei privative de libertate, astfel dispus prin hotărârea judecătorească. Curtea mai reţine că textul nu distinge după cum internarea se realizează în cadrul unei unităţi spitaliceşti din cadrul penitenciarului ori a uneia civile. Ceea ce are importanţă constă în atitudinea condamnatului care îşi provoacă o boală. În măsura în care s-ar admite o teză contrară, atunci s-ar permite posibilitatea ca toţi condamnaţii dintr-un penitenciar să fie transferaţi într-o unitate spitalicească, schimbându-se locul de executare astfel stabilit prin hotărârea judecătorească. Nu trebuie uitat că scopul general al pedepsei constă în aplicarea nu numai a unei măsuri de constrângere, dar şi a uneia de reeducare în vederea prevenirii săvârşirii de noi fapte penale. Prin urmare, legiuitorul a constatat că, în absenţa acestor finalităţi, pedeapsa ca atare apare inutilă, deoarece condamnatul are convingerea că poate evita executarea ei în penitenciar, putând schimba, graţie propriei voinţe, locul de executare cu o unitate spitalicească în care condiţiile sunt mai puţin severe. De aceea, este evident că perioada cât acesta este internat în spital ca urmare a unei acţiuni voite de provocare a bolii, nu poate fi inclusă în calculul pedepsei executate în penitenciar, asemeni celorlalţi condamnaţi, sens în care nu poate fi apreciată ca fiind o privare ilicită de libertate. Mai mult decât atât, Curtea observă că autorul excepţiei porneşte de la premisa potrivit căreia o privare licită de libertate poate fi dispusă numai în temeiul art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, o afecţiune medicală, în anumite situaţii, legitimează eo ipso o privare de libertate, indiferent dacă este urmarea autovătămării. În acest sens, Curtea reţine că un interes public determinant, precum protecţia societăţii împotriva unei persoane percepută ca prezentând o ameninţare pentru aceasta, nu are nicio legătură cu stabilirea existenţei unei lipsiri de libertate, chiar dacă motivul luării măsurii poate fi relevant pentru etapa ulterioară, care constă în a examina dacă lipsirea de libertate se justifica în privinţa uneia din situaţiile consacrate de art. 5 paragraful 1 lit. a) -f) din Convenţie. Acest lucru se aplică şi în cazul în care este vorba de protecţia, tratarea sau preluarea în orice mod a unei persoane internate, cu excepţia cazului în care aceasta şi-a dat consimţământul (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 martie 2012, pronunţată în cauza Austin şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 58, cu trimitere şi la Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunţată în Cauza Storck împotriva Germaniei, paragrafele 74-78). Or, situaţia în care un condamnat îşi produce în mod voit o vătămare echivalează ab initio cu un consimţământ valabil în sensul statuat de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg. Scopul unei măsuri de izolare este, în general, un element relevant, nu pentru a determina dacă există o privare de libertate, ci pentru a aprecia dacă izolarea se poate justifica.