Decizia ÎCCJ nr. 77/2021 (HP)Punctul IV

IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării 29. Curtea de Apel Brașov a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând următoarele: a) completul de judecată este constituit la nivelul unei curți de apel și este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv apel, conform prevederilor art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă; ... b) de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 119 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2002, raportat la art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, pe de o parte, precum și a art. XI și XII din același act normativ, pe de altă parte, depinde soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, din perspectiva obiectului sesizării instanței supreme interesează, pe de o parte, stabilirea competenței materiale procesuale a instanței de fond, iar pe de altă parte, sfera de aplicabilitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020 din perspectiva angajatorilor instituții/servicii publice finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat/local raportat la dispozițiile art. XI și XII din acest act normativ, instanța de sesizare considerând că aceste chestiuni de drept ce se impun a fi dezlegate sunt veritabile, deoarece există posibilitatea unei interpretări diferite a acestora. Referitor la prima chestiune de drept, în discuție în litigiul de față este avansarea unor sume cu titlu de indemnizație de șomaj, litigiul purtându-se între un angajator - serviciu public - căruia îi sunt necesare aceste sume de bani pentru plata indemnizațiilor prevăzute de art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/2020 privind modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 și pentru stabilirea unor măsuri suplimentare de protecție socială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 30 martie 2020 (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/2020) și B, în calitate de titular al obligației de plată. Din analiza alin. (2) al textului de lege în discuție, care nu face nicio distincție cu privire la titularii raportului juridic obligațional având ca obiect stabilirea și plata indemnizației de șomaj, ar rezulta că instanței de drept comun care judecă în materia conflictelor de drepturi, în speță secțiilor specializate în litigii de dreptul muncii și asigurări sociale ale tribunalelor, îi aparține competența judecării în primă instanță a unui litigiu cu un astfel de obiect, tocmai în considerarea obiectului litigiului, conform art. 269 din Codul muncii. Un astfel de considerent are la bază interpretarea textului de lege conform principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinquere debemus, astfel că există posibilitatea interpretării aplicării acestei norme de drept prin raportare la obiectul dedus judecății, presupunând o instanță strict specializată în materia respectivă, indiferent de titularii raportului juridic din care acesta a luat naștere. Însă, din analiza art. 16 raportat la art. 1 din același act normativ rezultă că beneficiarii săi sunt persoanele în căutarea unui loc de muncă, aflate în una dintre situațiile expres enumerate de legiuitor, cărora le sunt garantate dreptul de a-și alege liber profesia și locul de muncă, precum și dreptul la asigurările pentru șomaj. Ar rezulta așadar că actul normativ menționat are în vedere numai litigiile născute cu privire la stabilirea și plata indemnizației de șomaj, ivite între beneficiarii legii și agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă, iar nu și cele privind avansarea sumelor necesare plății acestor indemnizații de către ultima instituție menționată în favoarea angajatorilor celor dintâi. Pe de altă parte, se are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim“. Față de aceste dispoziții legale și dat fiind obiectul concret al litigiului de față, ar părea că acțiunea dedusă judecății privește un raport juridic de drept administrativ, reprezentând un act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în raport cu criteriul rangului autorității publice pârâte implicate în raportul juridic administrativ, competența materială procesuală de soluționare a cauzei, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar reveni secției contencios administrativ și fiscal a tribunalului. Or, și din această perspectivă, se pune problema raportului dintre ultimul act normativ menționat și alin. (2) al art. 119 din Legea nr. 76/2002 ce se solicită a fi interpretat, acesta menționând că litigiile privind stabilirea și plata indemnizației de șomaj se soluționează în regim de urgență, potrivit normelor procedurale prevăzute pentru conflictele de drepturi, chiar dacă prin lege specială se prevede altfel. Așadar, în raport cu toate aceste dispoziții legale analizate, se apreciază că se impune interpretarea prevederilor legale menționate, norma legală nefiind clară. Referitor la cea de-a doua chestiune ce se solicită a fi interpretată s-a considerat că, raportat la caracterul normelor incidente, neclaritatea lor este determinată de termenii generali în care au fost edictate și problema de drept este veritabilă, fiind de natură a suscita interpretări diferite. Astfel, din analiza celor două texte de lege, art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, conform regulilor de interpretare literală și gramaticală, în concordanță cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinquere debemus, rezultă faptul că de indemnizația prevăzută de art. XI alin. (1) ar beneficia toți salariații ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate temporar din inițiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în timpul perioadei stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020, indiferent dacă angajatorii sunt persoane juridice, de drept privat sau de drept public, în cazul celor din urmă independent de modalitatea de finanțare totală sau parțială, de la bugetul public sau local. Cele două texte de lege se caracterizează prin generalitatea în care au fost redactate de legiuitor, aspect care a condus la inițierea multor procese la nivel național, în care au fost pronunțate soluții diferite, printre acestea numărându-se și cel de față, în care instanța este pusă în situația de a interpreta cele două norme de drept, conform regulilor generale de interpretare. Pentru aplicarea regulii de interpretare potrivite trebuie avute în vedere și contextul general, economico-social al societății, precum și scopul urmărit de legiuitor, care a stat la baza adoptării actului normativ, motivele fiind indicate în preambulul său și în expunerea de motive. Analizând aceste motive, se apreciază că și acestea, la rândul lor, se caracterizează prin generalitatea formulării, justificarea adoptării actului normativ constând în necesitatea luării unor măsuri în contextul pandemiei de COVID-19, cu un puternic impact economico-social, legiuitorul făcând vorbire, printre altele, despre aceea că „neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional, în domeniul social și economic ar aduce grave prejudicii cu efecte pe termen lung asupra angajaților și a beneficiarilor unor măsuri de asistență socială“, acest motiv fiind singurul relevant sub aspectul analizat. Se observă că scopul actului normativ l-a reprezentat numai adoptarea unor măsuri urgente, excepționale, în domeniul economic și social, care ar aduce prejudicii angajaților și beneficiarilor unor măsuri de asistență socială, nici în acest caz legiuitorul nedistingând sub nicio formă cu privire la natura, calitatea, tipul angajatorilor, accentul fiind pus de legiuitor exclusiv pe protecția beneficiarilor legii. Faptul că în cazul instituțiilor/serviciilor publice bugetul de salarii era deja adoptat la începutul anului, conform reglementărilor în vigoare, nu impietează în mod direct asupra modalității de interpretare a acestui act normativ, interpretarea sa trebuind a se face numai în raport cu litera și spiritul legii, independent de contextul concret în care s-au aflat anumiți angajatori, cum sunt cei din domeniul public național/local, și mai ales cu luarea în considerarea a contextului economico-social general al societății, determinat de apariția intempestivă a pandemiei de COVID-19, în care actul normativ a fost adoptat, context inexistent la data aprobării bugetelor de către fiecare instituție bugetară în parte, de natură a-i afecta pe toți angajatorii, indiferent de statutul lor juridic. Ceea ce se impune a se reține în urma acestei analize este aceea că, în lipsa oricărui motiv exprimat de legiuitor în expunerea de motive, coroborat cu generalitatea formulării textelor de lege ce se solicită a fi interpretate, nu se poate reține în mod cert faptul că angajatorii persoane de drept public lato sensu au fost excluși din sfera de aplicare a acestei legi. Faptul că ulterior acestui act au fost edictate norme care au urmărit „simplificarea documentelor în baza cărora angajatorii vor solicita din bugetul de șomaj sumele necesare indemnizației“ nu are relevanță juridică, față de principiul tempus regit actum, pe de o parte, precum și față de faptul că nici în acest caz legea nu a efectuat vreo distincție în sensul celor reținute anterior. Conchizând, s-a apreciat că problema de drept ce face obiectul sesizării este veritabilă, fiind susceptibilă de mai multe interpretări, astfel că lămurirea sa este oportună justei soluționări a căii de atac cu care instanța a fost în mod legal învestită; ... c) problema de drept enunțată este nouă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acesteia și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. După cum s-a subliniat în jurisprudența instanței supreme, cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări, chiar dacă nu recent intrate în vigoare, dacă instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate (Decizia nr. 80/2017, Decizia nr. 59/2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Deși Legea nr. 76/2002 nu este un act normativ recent intrat în vigoare, iar unele dintre instanțe fie nu au fost chemate să se pronunțe în aplicarea dispozițiilor art. 119 alin. (2) din acest act normativ prin raportare la art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, fie nu s-au pronunțat decât sporadic în legătură cu aceste norme, se impune concluzia că nu se pot constata existența și dezvoltarea unei jurisprudențe continue și constante în această materie, astfel că este îndeplinită și condiția privind caracterul de noutate al chestiunii de drept deduse judecății. În ceea ce privește interpretarea art. XI și XII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, actul normativ este recent intrat în vigoare, pe fondul pandemiei de COVID-19, astfel că litigiile pornite în temeiul său pun în discuție un raport juridic nou, instanțele de judecată învestite în acest sens pronunțând soluții diferite. Așadar, problema de drept nu a mai făcut obiectul unei analize și al unei dezlegări jurisprudențiale, neputându-se vorbi despre cristalizarea unei practici judiciare în această privință; ... d) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție. ... ... ...