Decizia ÎCCJ nr. 75/2021 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. V.1. Departamentul de Drept penal al Facultății de Drept din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, prin lector universitar doctor Mihai Dunea, a susținut, în esență, cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, că termenul de prescripție a răspunderii penale se stabilește în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzută de acest text de lege, respectiv 20 de ani. În argumentarea punctului de vedere formulat s-a arătat că operațiunea de determinare a pedepsei prevăzute de lege pentru o infracțiune este o operațiune care se efectuează în abstract, raportat la dispoziția sancționatorie a normei de incriminare în cadrul căreia se realizează operațiunea de încadrare juridică a unei fapte săvârșite în concret. Minimul și maximul special al unei pedepse prevăzute de lege nu sunt influențate de aspecte de fapt contextuale, precum alte infracțiuni pe care și-a propus sau nu infractorul să le comită, în situații de fapt distincte, ori infracțiuni la care s-a raportat acesta în vreun alt fel sau infracțiuni conexe celei comise de către subiectul activ în cauză. Prin urmare, separat de orice aspecte care țin de comiterea sa în concret, infracțiunea de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat ori aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), are o pedeapsă principală prevăzută de lege de la 5 la 20 de ani închisoare. Soluția este justificată și de argumentul că dispozițiile legale cuprinse în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 (formularea anterioară datei de 1 februarie 2014) sunt menite a impune o sublimită sancționatorie maximă care nu poate fi depășită în stabilirea pedepsei concrete individualizate judiciar de către instanță, ca efect al reținerii comiterii respectivei infracțiuni în sarcina unei anumite persoane. Aceste sublimite sunt influențate de situația de fapt reținută și de aspecte conexe, fiind, după caz, aplicabile sau nu. Ele nu pot însă modifica pedeapsa legală, cea prevăzută de lege, unică/singulară și inflexibilă și nici nu pot afecta reținerea sau nereținerea unor instituții legale care își condiționează incidența de o anumită pedeapsă prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă. O asemenea dinamică ar relativiza în mod nepermis și cu majore consecințe ipoteze care nu pot și nu trebuie să fie influențate de particularități ale unor situații de fapt, impunând soluții identice în toate cazurile de reținere a incidenței lor (precum: unicitatea termenului de prescripție a răspunderii penale în raport de reținerea comiterii unui tip de infracțiune - într-una și aceeași variantă normativă, separat de chestiuni de fapt conjuncturale care pot fi prezente în unele cazuri și care pot lipsi în alte spețe determinate). ... V.2. Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Facultatea de Drept, prin lector universitar doctor Elisabeta Boțian, a susținut în esență că termenul de prescripție a răspunderii penale trebuie stabilit prin raportare la limita maximă a pedepsei prevăzute de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, respectiv de 20 de ani, întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat sunt închisoarea de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Ca atare, termenul de prescripție trebuie raportat la limita maximă a pedepsei prevăzută pentru această infracțiune, adică aceea de 20 de ani. Această concluzie rezultă din interpretarea logică și teleologică a alin. (1) al art. 7 al Legii nr. 39/2003, scopul legiuitorului fiind acela de a sancționa mai aspru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, prin raportare la gradul de pericol social al acestei infracțiuni. Este adevărat că dispozițiile alin. (2) al art. 7 al Legii nr. 39/2003 prevăd că „pedeapsa pentru faptele de la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat“, însă „pedeapsa“ la care face referire acest alineat este pedeapsa concretă aplicată de instanța de judecată, în urma procesului de individualizare judiciară a pedepsei, acest alineat urmând a fi corelat cu dispozițiile alin. (1) . Or, termenele de prescripție se calculează prin luarea în considerare a pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, în cazul nostru, aceea de constituire a unui grup infracțional organizat (5-20 de ani), și nu prin luarea în considerare a pedepsei concrete aplicate de instanța de judecată. ... V.3. Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public, prin conferențiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, în principal, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curții de Apel Suceava, susținând că aceasta nu întrunește criteriile de admisibilitate. Astfel, în speța care a generat sesizarea, prin coroborarea dispozițiilor legale în materia instituției prescripției și a înțelesului termenului de „pedeapsă prevăzută de lege“, rezolvarea pretinsei chestiuni de drept nu are nivelul de dificultate care să permită a se recurge la procedura hotărârii prealabile. Apare ca evident că înțelesul sintagmei se referă la limitele prevăzute de lege pentru o anumită infracțiune, fără a se avea în seamă limitările în aplicarea unei anumite pedepse concrete, iar instituția prescripției se calculează în funcție de maximul prevăzut în textul de lege respectiv. Ca soluție secundară, în ipoteza în care această opinie nu va fi însușită de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a susținut că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripție a răspunderii penale se stabilește în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzută de acest text de lege, respectiv 20 de ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional. În susținerea opiniei s-a arătat că problema de drept supusă dezlegării se referă la modalitatea de calcul al termenului de prescripție în situația infracțiunilor care prevăd o limitare a pedepsei aplicate, în funcție de maximul prevăzut de lege pentru o altă infracțiune cu care se află în corelare (infracțiune-scop a grupului infracțional organizat în cazul de față). Potrivit art. 141^1 din Codul penal din 1969, „prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei“. Infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 este o infracțiune de pericol, formă a pluralității naturale de infractori, a cărei existență nu este condiționată de săvârșirea infracțiunii predicat sau scop a asocierii infracționale. Prin urmare, pericolul său abstract a fost evaluat de legislator, fără raportare la scopul grupării criminale. Deși maximul prevăzut de lege ar fi permis o pedeapsă superioară acelui cuantum, în situația concretă, judecătorul va fi ținut de maximul prevăzut pentru infracțiunea-scop care ar avea tratamentul sancționator cel mai sever. ... V.4. Universitatea din București, Departamentul de Drept penal, Facultatea de Drept, prin asistent universitar Dragoș Pârgaru, a susținut că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripție a răspunderii penale se stabilește în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional, în considerarea, relativ la sintagma „pedeapsă prevăzută de lege“, a dispozițiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară). În esență, în punctul de vedere formulat s-a susținut că, raportat la dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, constatarea de la care trebuie să pornească analiza este aceea că, în situația în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat are o limită specială maximă sub 20 de ani, și pedeapsa pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat va avea același maxim special [iar nu cel de 20 de ani prevăzut la alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003]. Așadar, ca urmare a faptului că pedeapsa maximă pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat este redusă la pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru cea mai gravă infracțiune-scop, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se calculează prin raportare la acest maxim [iar nu la pedeapsa prevăzută de alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003]. ... ...