DECIZIE 3883/2021Punctul II

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că excepția nulității și excepția lipsei de interes în promovarea recursului, invocate prin întâmpinare de intimatul-reclamant Secu Cristian Adrian, sunt nefondate. În privința excepției nulității recursului se reține că cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, iar argumentele de ordin critic invocate, ce tind a demonstra o interpretare eronată a dispozițiilor legale naționale, se încadrează în aceste dispoziții legale. Referitor la excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată prin raportare la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021, care prevede obligativitatea publicării hotărârilor CNSU, se constată că, prin acțiunea înregistrată în data de 22.06.2021, completată și restrânsă, reclamantul Secu Cristian Adrian a solicitat constatarea inexistenței art. 1 din Hotărârea CNSU nr. 40/2021 și a anexelor acesteia, precum și a Hotărârii CNSU nr. 28/2021 și a anexelor acesteia, acțiunea fiind admisă cu privire la aceste aspecte. Așa fiind, recurentul-pârât justifică interes în susținerea recursului, acesta fiind situat pe poziția părții care a pierdut procesul în primă instanță, având interes în obținerea unei soluții de admitere a recursului, de casare a sentinței atacate și de respingere a cererii reclamantului. Cu privire la efectele adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/2021, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 643 din 30.06.2021, prin care s-a reținut obligativitatea publicării deciziilor CNSU în Monitorul Oficial, obligație reținută și de instanța de fond, însă prin raportare la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte reține că acest eveniment legislativ nu lipsește de interes susținerea recursului, prin care se urmărește reformarea soluției prin care s-a constatat inexistența art. 1 din HCNSU nr. 40/2021 și a anexelor aferente, precum și inexistența HCNSU nr. 28/2021 și a anexelor la aceasta, interesul fiind unul efectiv, actual. În consecință, față de toate aceste aspecte, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului. Pe fondul recursului promovat, instanța de control judiciar constată că reclamantul Secu Cristian Adrian, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență, a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu solicitarea de a se constata inexistența art. 1 din Hotărârea CNSU nr. 40/2021 și a anexelor acesteia, precum și a Hotărârii CNSU nr. 28/2021 și a anexelor acesteia. Prima instanță a admis în parte acțiunea și a constatat inexistența art. 1 din HCNSU nr. 40/2021 și a anexelor aferente, precum și inexistența HCNSU nr. 28/2021 și a anexelor la aceasta, pârâtul înțelegând să critice această soluție prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. Amintește Înalta Curte că, potrivit acestor dispoziții legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. O primă critică adusă de recurentul-pârât vizează excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii raportat la faptul că acesta nu face dovada vătămării efective a drepturilor sale, acesta nefiind până în prezent supus carantinării, invocând un interes viitor și incert în contextul pandemic actual. Instanța de recurs reține că, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac. Totodată, art. 33 din același cod prevede că: „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.“ Având în vedere, pe de o parte, că argumentele recurentului în susținerea lipsei interesului reclamantului în formularea acțiunii vizează, în fapt, aspecte care antamează chestiuni legate indisolubil de fondul acțiunii, iar, pe de altă parte, că în cauză este îndeplinită condiția prevăzută la art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 prin raportare la art. 33 teza a II-a din Codul de procedură civilă, care are în vedere existența unui interes preventiv cu privire la încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, Înalta Curte constată că se impune înlăturarea acestei critici. Dincolo de aceste aspecte se observă că excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii a fost invocată și de către Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne în cadrul cererii de intervenție accesorie depuse la fond (filele 52-58), cerere ce a fost respinsă de instanță ca inadmisibilă în principiu, iar Departamentul pentru Situații de Urgență nu a înțeles să atace această soluție. Recurentul mai critică sentința atacată, susținând că instanța a reținut greșit temeiul nepublicării actelor atacate ca unic motiv al inexistenței acestora, în opinia sa, acesta trebuind promovat în coroborare cu un altul, iar nu de sine stătător, arătând, totodată, că a încălcat și prevederile art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă când a invocat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021 pentru a justifica inexistența, argumente ce urmează a fi înlăturate de instanța de control judiciar. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) , (2) și (5) din Legea nr. 24/2000: (1) În vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile prim-ministrului, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României: a) deciziile prim-ministrului clasificate, potrivit legii; ... b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum și cele cu caracter individual, emise de autoritățile administrative autonome și de organele administrației publice centrale de specialitate. (...) ... (5) Celelalte acte normative se publică după ce au fost semnate de emitent. Potrivit art. 8^1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004: „Comitetul național este un organism interinstituțional format din miniștri sau secretari de stat desemnați de aceștia și conducători ai instituțiilor publice centrale sau persoane cu drept de decizie desemnate de aceștia, în funcție de tipurile de risc gestionate sau funcțiile de sprijin repartizate în competență în cadrul Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență.“ Prin urmare, dată fiind natura acestuia, de organism compus din reprezentanții mai multor ministere și instituții publice centrale, în mod corect judecătorul fondului a reținut că, incontestabil, Comitetul Național pentru Situații de Urgență reprezintă o autoritate publică care nu poate avea alt statut juridic decât instituțiile care au concurat la formarea acestuia. Totodată, făcând parte din administrația publică centrală de specialitate, Comitetul Național pentru Situații de Urgență se supune, în ceea ce privește actele administrative cu caracter normativ pe care le emite, obligației de publicare în Monitorul Oficial, impuse de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Așadar, emitentul hotărârilor atacate avea obligația publicării acestora în Monitorul Oficial al României. Înalta Curte constată că, în speță, niciuna din cele două hotărâri atacate nu a fost publicată, astfel că sunt nefondate criticile legate de faptul că aspectul nepublicării, ce reprezintă unicul motiv al inexistenței actelor atacate, nu poate avea o existență de sine stătătoare. Nici susținerile privitoare la încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu pot fi avute în vedere, câtă vreme instanța de fond a reținut că CNSU se supune, în ceea ce privește actele administrative cu caracter normativ pe care le emite, obligației de publicare în Monitorul Oficial, impuse de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, la sancțiunea în discuție făcând trimitere și Decizia nr. 429/2019 a Curții Constituționale, iar referirile instanței la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021 vin doar să întărească sancțiunea, reținându-se expres că acest act normativ este ulterior emiterii hotărârilor contestate în cauză. Referitor la inaplicabilitatea regimului inexistenței actelor administrative cu caracter normativ, invocată de recurent, Înalta Curte, împărtășind opinia judecătorului fondului, constată că, în ceea ce privește sancțiunea care intervine în cazul nepublicării în Monitorul Oficial a actelor administrative cu caracter normativ, aceasta este cea a „inexistenței“ actului, dat fiind că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, publicarea în Monitorul Oficial reprezintă o condiție pentru intrarea în vigoare a actelor normative, adică pentru a lua ființă, pentru a exista din punct de vedere juridic, pentru a putea începe să producă efecte juridice și deci pentru a intra în circuitul juridic (în cauză neinteresând existența materială, în planul realității fizice, a unui înscris care încorporează voința emitentului, ci existența lui în planul realității juridice). Sancțiunea inexistenței actelor administrative normative nepublicate în Monitorul Oficial este recunoscută, pe lângă o parte a doctrinei juridice, inclusiv la nivelul Constituției, este adevărat, numai în privința decretelor prezidențiale [art. 100 alin. (1) , potrivit căruia „Nepublicarea atrage inexistența decretului“], respectiv a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului [art. 108 alin. (4) , potrivit căruia „Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței]“. Faptul ca Legea fundamentală menționează expres această sancțiune numai în privința anumitor categorii de acte administrative normative nu echivalează cu interzicerea aplicării ei în privința celorlalte categorii de acte administrative normative, din moment ce titlul III cap. V secțiunea 1 (Administrația publică centrală de specialitate) nu conține nicio referire la actele administrative pe care le pot emite autoritățile publice din administrația publică centrală de specialitate (și deci nici la regimul lor juridic și la sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării lui), acestea nefăcând obiectul de reglementare al Legii fundamentale. De altfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 429/2019, face referire la sancțiunea inexistenței, statuând că: 33. Distinct de acestea, Curtea reține că în temeiul art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituție autorul are la dispoziție calea unei acțiuni prin care poate să solicite oricând instanței judecătorești examinarea legalității unui act administrativ cu caracter normativ și constatarea inexistenței sale, astfel că accesul liber la justiție nu este restricționat în ceea ce privește contestarea legalității unor astfel de acte administrative. Sunt respectate astfel toate garanțiile specifice unui proces echitabil. ... 34. Referitor la aplicarea sancțiunii inexistenței actelor administrative cu caracter normativ, nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la care autorul excepției face referire (ordine ale ministrului de interne), Curtea subliniază că aceasta reprezintă un aspect a cărui clarificare revine instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului în cadrul căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. ... Mai mult, faptul că sancțiunea „inexistenței“ a fost admisă chiar de legiuitorul delegat este confirmat prin justificarea pentru introducerea expresă a condiției publicării în Monitorul Oficial, menționată în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/2021, emisă ulterior emiterii hotărârilor contestate, în sensul că „nepublicarea hotărârilor emise de Comitetul Național pentru Situații de Urgență atrage o sancțiune drastică prin efectele ei, și anume inexistența acestor hotărâri“ și că „prin acest efect de inexistență a hotărârilor Comitetului Național pentru Situații de Urgență, destinatarii acestora urmează să se raporteze la cadrul legal în vigoare ca și când nu ar produce niciun fel de efecte juridice și, implicit, nu pot fi ținuți să aplice prevederile conținute de hotărârile emise“. În aceste condiții, teza potrivit căreia sancțiunea inexistenței unui act administrativ nu este prevăzută la nivelul cadrului normativ nu poate fi reținută ca atare de instanța de control judiciar. Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs ... ...