Decizia ÎCCJ nr. 37/2021 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție S-a transmis Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013 a Secției penale, publicată, potrivit căreia: Vânzările fictive de bunuri online, realizate prin intermediul platformelor specializate în tranzacționarea de bunuri online, care cauzează un prejudiciu persoanelor vătămate induse în eroare prin introducerea de date informatice cu privire la existența bunurilor și determinate, în acest mod, să plătească prețul unor bunuri inexistente, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă informatică prevăzute în art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. În acest caz, nu sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, întrucât infracțiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă a infracțiunii de înșelăciune săvârșită în mediul virtual, iar art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției constituie norma specială în raport cu art. 215 din Codul penal anterior, care constituie norma generală, fiind aplicabilă exclusiv norma specială. În considerentele Deciziei nr. 2.106 din 14 iunie 2013 s-au reținut, între altele, următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, constituie infracțiunea de fraudă informatică fapta de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, prin restricționarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul. Rezultă, așadar, că norma anterior enunțată, care, prin raportare la cea prevăzută în art. 215 din Codul penal anterior, constituie norma specială, reglementează o formă particulară de fraudă, cea în sistem informatic. În mod evident aceasta presupune, ca element material, desfășurarea unor activități specifice (introducere/modificare/ștergere de date informatice, restricționarea accesului la asemenea date, împiedicarea funcționării unui sistem informatic) în scopul obținerii unui folos patrimonial și având ca rezultat determinarea unei pagube. Se reține, astfel, că variantele normative ale infracțiunii - cu referire la multiplele modalități în care se poate realiza latura obiectivă sub aspectul elementului material al acesteia - au ca punct și efect comun, pe de o parte, frauda, cu consecințe prejudiciabile pentru subiectul pasiv, iar pe de altă parte obținerea în mod vădit injust și nelegal a unui folos de către subiectul activ. De asemenea, este de domeniul evidenței că fraudarea subiectului pasiv implică inducerea sa în eroare, deoarece, în caz contrar, consumarea infracțiunii ar fi imposibilă. De altfel, concluzia că frauda informatică este în realitate o variantă a înșelăciunii comisă în mediul virtual rezultă și din pedepsele prevăzute de normele de incriminare. Totodată, se impune a se constata că realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de norma specială de incriminare produce unul și același prejudiciu cu cel ce s-ar putea reține corelativ aprecierii în sensul comiterii infracțiunii prevăzute de norma generală (art. 215 din Codul penal anterior). Așadar, având în vedere principiul potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală și că este inadmisibilă eventuala îmbogățire fără justă cauză a părții civile prin repararea dublă a prejudiciului atât prin efectul reținerii infracțiunii din legea specială, cât și a celei din norma generală, respectiv din Codul penal, se impune concluzia că în cazul concursului dintre norma specială și cea generală va avea eficiență norma specială. S-a precizat că Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013 a Secției penale a fost aprobată pentru publicare în martie 2014 și își menține caracterul actual în raport cu dispozițiile art. 244 și ale art. 249 din Codul penal în vigoare. De asemenea, s-au transmis deciziile nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 și nr. 85/RC din 5 martie 2020 ale Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ulterioare publicării Deciziei nr. 2.106 din 14 iunie 2013. S-a precizat că Decizia nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 cuprinde considerente referitoare la complicitatea la infracțiunea de fraudă informatică prin postarea unor anunțuri online, iar Decizia nr. 85/RC din 5 martie 2020 se referă la distincția dintre infracțiunea de înșelăciune și infracțiunea de fraudă informatică. ...