Decizia ÎCCJ nr. 18/2020 (RIL)Punctul 7

7. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție În urma verificării jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că instanța supremă s-a pronunțat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării. Astfel, prin Încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.901/1/2016 de Completul de 5 judecători, s-a reținut: „Reiterând scopul pentru care legiuitorul în noua reglementare, prin art. 493 Cod procedură penală, a introdus și această măsură preventivă a fost acela de a nu permite unei persoane juridice de a se sustrage de la răspunderea penală, astfel încât, dacă persoana juridică încearcă să se sustragă voluntar de la răspundere penală, trebuie să poată fi luate măsuri preventive specifice, însă, dacă inițiativa nu aparține acesteia, de principiu trebuie să permită desfășurarea în continuare a procedurilor așa cum prevede legea specială. Mai mult, procedura insolvenței, odată deschisă, ar trebui să fie un flux continuu și neîntrerupt de acte juridice, operațiuni și procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanțelor. Pe de altă parte, forțarea menținerii unei societăți economice, în condițiile în care aceasta nu mai generează profit și devine chiar producătoare de prejudicii, ori imposibilitatea valorificării unor bunuri, bunuri care își diminuează valoarea sau care devin greu de vândut, poate reprezenta o ingerință în dreptul de proprietate al terților (creanța lor reprezentând un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului). Totodată, atingerea adusă dreptului de proprietate poate să nu fie nici proporțională, întrucât rupe justul echilibru între exigențele interesului general și imperativele legate de protejarea drepturilor fundamentale. Astfel, „interesul public“ (general), deseori invocat pentru a justifica ținerea în loc a procedurii insolvenței există, dar acest interes general nu poate fi absolut, ci trebuie să se subsumeze condițiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului“. Totodată, prin Decizia nr. 1/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, în interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) , art. 102 alin. (8) și art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968), s-a statuat că „existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; ... b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; ... c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014“. ... ...