Decizia ÎCCJ nr. 15/2020 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul inadmisibilității sesizării, întrucât nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei relații de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei. În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că dispozițiile art. 117 din Legea nr. 302/2004 nu sunt aplicabile în speță și, în consecință, interpretarea acestora pe calea hotărârii prealabile nu are aptitudinea de a influența soluționarea pe fond a cauzei, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție devenind inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiției de admisibilitate anterior enunțate. S-a arătat că, în conformitate cu jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de existența unei legături de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, condiție care presupune, în esență, ca soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismului reglementat în dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală să producă efecte concrete asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 15/2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a subliniat că soluționarea pe fond a unei cauze depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării numai atunci când decizia instanței supreme produce un efect concret asupra conținutului hotărârii instanței de trimitere. În considerentele Deciziei nr. 21/2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reiterând propria jurisprudență, a reținut că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. În raport cu jurisprudența invocată a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, interpretarea unei dispoziții legale care nu este aplicabilă într-o cauză nu produce niciun efect concret asupra conținutului hotărârii instanței de trimitere și nu are consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Or, interpretarea dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 302/2004 - care sunt inaplicabile în speță - nu poate influența soluționarea pe fond a cauzei, nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate constând în existența unei relații de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, în accepțiunea conferită de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. De asemenea, s-a mai menționat că dispozițiile art. 117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, reglementează regula specialității în materia mandatului european de arestare. În acest context s-a susținut faptul că, deși instanța de trimitere se referă la „extrădare“, problematica ridicată în cauză și dispozițiile legale a căror interpretare este solicitată pe calea sesizării prealabile se referă la mandatul european de arestare. S-a arătat că, în cazul mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, regula specialității nu privește infracțiunile care formează obiectul mandatului european de arestare, ci infracțiuni anterioare diferite, neincluse în cererea de predare a persoanei solicitate. În art. 27 al Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI) este reglementată regula specialității. În conformitate cu art. 27 alin. (1) și (2) din Decizia-cadru 2002/584/JAI: (1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s-a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare. (2) Cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (1) și (3) , o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa. În explicarea sensului noțiunii de infracțiune, „alta decât cea care a motivat predarea“, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 1 decembrie 2008, pronunțată în Cauza C388/08 PPU (Leymann și Pustovarov), face referire la art. 10 din Convenția elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din 27 septembrie 1996 (convenție înlocuită de Decizia-cadru 2002/584/JAI). În acest sens, în paragraful 67 al hotărârii menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că excepțiile prevăzute la art. 27 alin. (1) și alin. (3) lit. a) -g) din decizia-cadru reiau excepțiile care erau prevăzute în convențiile anterioare privind extrădarea, în special pe cele din Convenția din 1996. Excepțiile menționate la art. 27 alin. (3) lit. b) -d) din decizia-cadru corespund excepțiilor prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a) -c) din această convenție. Art. 10 din Convenția elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, este denumit „fapte diferite de cele care au motivat cererea de extrădare“. Așadar, s-a menționat că prin noțiunea de infracțiune, „alta decât cea care a motivat predarea“, se înțelege o infracțiune, „alta decât cea care a motivat cererea de predare“. Interpretarea art. 27 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, a denumirii și a conținutului art. 10 din Convenția elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, conduce la concluzia că, în materia mandatului european de arestare, regula specialității privește infracțiuni anterioare predării, diferite de infracțiunile care au motivat cererea de predare. (Infracțiunile care motivează cererea de predare sunt infracțiunile pentru care se solicită predarea și care formează obiectul mandatului european de arestare.) În consecință, în ipoteza mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, regula specialității nu operează cu privire la infracțiunile care formează obiectul mandatului european de arestare și care au fost incluse în cererea de predare a persoanei solicitate, ci operează cu privire la infracțiuni anterioare diferite, pentru care nu s-a solicitat predarea și care nu au motivat cererea de predare. Problematica regulii specialității nu include în sfera sa ipoteza în care autoritatea judiciară emitentă a solicitat predarea în baza unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, iar autoritatea judiciară de executare a refuzat predarea persoanei solicitate în scopul executării unei anumite pedepse privative de libertate aplicate pentru o infracțiune care nu îndeplinește condiția dublei incriminări. O astfel de infracțiune a motivat cererea de predare și, în consecință, nu intră sub incidența regulii specialității. Totodată, s-a arătat că examinarea încheierii de sesizare conduce la concluzia că, în cauză, autoritatea judiciară de executare a refuzat predarea persoanei solicitate în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate pentru o infracțiune concurentă, inclusă în mandatul european de arestare emis de autoritatea judiciară română - infracțiune care a motivat cererea de predare, în sensul art. 27 din Decizia-cadru 2002/584/JAI -, autoritatea judiciară de executare constatând că nu este îndeplinită condiția dublei incriminări. În conformitate cu art. 4 pct. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 2 alin. (4^3), autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare atunci când fapta care stă la baza mandatului european de arestare nu constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptului statului membru de executare. Infracțiunea concurentă, pentru care autoritatea judiciară de executare a constatat neîndeplinirea condiției dublei incriminări și a refuzat cererea de predare formulată de autoritatea judiciară română, reprezintă o faptă care stă la baza mandatului european de arestare în sensul art. 4 pct. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI și o infracțiune care a motivat cererea de predare, în accepțiunea art. 27 din aceeași decizie-cadru. În consecință, s-a opinat că regula specialității reglementată în art. 117 din Legea nr. 302/2004 nu este aplicabilă în cazul acestei infracțiuni. Efectele refuzului de predare dispus de autoritatea judiciară de executare pentru o pedeapsă privativă de libertate aplicată pentru o infracțiune concurentă care formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară română nu pot fi examinate în cadrul problematicii regulii specialității, întrucât această regulă nu este incidentă în cazul infracțiunilor care au motivat cererea de predare, respinsă pentru neîndeplinirea condiției dublei incriminări. ...