Decizia ÎCCJ nr. 10/2020 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară este în sensul admiterii sesizării și, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, al pronunțării unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: „dispozițiile art. 105 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt incidente și în situația în care, anterior liberării condiționate, s-a descoperit că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la acordarea liberării condiționate“. În argumentare s-a făcut trimitere la natura juridică a anulării suspendării condiționate a executării pedepsei, reflectată în considerentele Deciziei nr. 42 din 13 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțată cu ocazia soluționării recursului în interesul legii, care a statuat următoarele: „constituie un remediu procesual având ca scop desființarea dispoziției de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esențial, fiind impusă de necesitatea ca soluția să fie conformă cu realitatea obiectivă și să se înlăture o situație contrară adevărului, ce nu își găsește justificare cât timp există o perseverență a inculpatului de a săvârși fapte penale de natură a duce la revocarea suspendării condiționate“. Ca atare, s-a apreciat că aceste considerente se regăsesc pe deplin și în privința anulării liberării condiționate prevăzute de art. 105 alin. (1) din Codul penal, atât prin prisma naturii juridice, de măsură remediu, cât și prin prisma identității de regim juridic aplicabil, respectiv îndepărtarea beneficiului acordat din cauza conduitei condamnatului anterioare liberării condiționate. Prin urmare, s-a susținut că anularea liberării condiționate reprezintă o soluție prevăzută de legiuitor pentru remedierea situației în care instanța nu a avut cunoștință/nu a putut să țină cont de antecedentele penale ale condamnatului la momentul dispunerii liberării condiționate, întrucât descoperirea săvârșirii unei noi infracțiuni de către persoana condamnată este incompatibilă cu acordarea liberării condiționate, conform art. 100 lit. d) din Codul penal. În continuare, a învederat că termenul de supraveghere a liberării condiționate este definit atât de art. 100 alin. (6) din Codul penal, reprezentând intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii pedepsei, cât și de art. 2 lit. b) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care oferă o definiție legală a acestui termen, respectiv intervalul de timp în care persoana față de care s-a dispus liberarea condiționată trebuie să respecte obligațiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanță în sarcina sa. Ca atare, s-a apreciat că scopul acestor dispoziții este similar cu cel al termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei, despre care doctrina a arătat că reprezintă o perioadă de verificare a conduitei condamnatului, spre a se vedea dacă încrederea ce i s-a acordat a fost sau nu îndreptățită și pentru a se vedea dacă cel condamnat poate beneficia de efectele definitive ale suspendării. Prin urmare, interpretarea art. 105 alin. (1) din Codul penal, referitoare la sintagma ca infracțiunea „să fie descoperită pe parcursul termenului de supraveghere“, conduce la concluzia că legiuitorul a instituit un termen-limită până la care infracțiunea trebuie descoperită, aceasta putând avea loc chiar înainte ca hotărârea prin care s-a dispus liberarea condiționată să rămână definitivă. S-a mai arătat că, pe de altă parte, concluzia de mai sus se desprinde și din interpretarea normelor care guvernează efectele liberării condiționate, prevăzute de art. 106 din Codul penal. Astfel, efectele definitive ale liberării condiționate se produc de la data expirării termenului de supraveghere, pedeapsa considerându-se executată, conform art. 106 din Codul penal, în cazul în care nu s-a dispus revocarea liberării condiționate și nu s-a descoperit o cauză de anulare a acesteia. Or, cauza de anulare este reprezentată de faptul că persoana liberată condiționat a mai săvârșit o infracțiune înainte de pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiționată, iar descoperirea acestui fapt până la expirarea termenului de supraveghere împiedică producerea efectului definitiv al liberării condiționate. ...