Decizia ÎCCJ nr. 3/2020 (HP)Punctul II

II. Într-o a doua opinie, a arătat că, pornind de la faptul că, potrivit definiției legale, infracțiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal presupune cu necesitate ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredințeze altei persoane spre folosire, în ipoteza în care aceeași persoană falsifică un înscris sub semnătură privată (sau instigă la falsificarea unui astfel de înscris), pe care tot ea îl folosește ulterior, în vederea producerii unei consecințe juridice, aceasta va răspunde, în calitate de autor sau instigator, doar pentru comiterea infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals fiind în mod necesar absorbit în cadrul acesteia. Un argument important în acest sens este faptul că acțiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, în sine, reprezintă o operațiune nesancționabilă penal, activitatea infracțională autonomizându-se doar în condițiile folosirii respectivului înscris sau încredințării acestuia unei alte persoane, spre folosire. A mai reținut că ceea ce caracterizează infracțiunea incriminată de dispozițiile art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, atunci când aceasta se săvârșește în varianta alternativă a folosirii unor înscrisuri false, este caracterul său complex, fiind indiscutabil că, în varianta prezentată, fac obiectul protecției penale atât relațiile sociale care vizează buna gestionare a fondurilor europene, astfel încât acestea să fie obținute cu respectarea strictă a condițiilor legale, prin evitarea fraudei, cât și, în subsidiar, relațiile sociale care privesc încrederea în conținutul real al înscrisurilor folosite în cadrul procedurii. Este sancționat astfel, în subsidiar, tocmai uzul de fals, într-o incriminare specială, particularizată prin scopul special urmărit de către făptuitor. Or, infracțiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, sancționând în mod expres tocmai uzul de fals, activitatea anterioară a aceleiași persoane (de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, indiferent de calitatea în care acționează: autor, instigator sau complice) nu poate avea o valență infracțională proprie și distinctă, tocmai din considerentul că, în ipoteza dată, aceasta se produce exclusiv la momentul și prin folosirea înscrisului falsificat, acțiune ce este în mod natural și necesar integrată conținutului constitutiv al infracțiunii de referință. ...