Decizia ÎCCJ nr. 3/2020 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară este în sensul că, în ipoteza în care oricare dintre infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual sau fals în înscrisuri sub semnătură privată este comisă de aceeași persoană care și folosește ori prezintă documentele falsificate, vor fi aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (1) teza a II-a din Codul penal, care reglementează concursul real cu conexitate etiologică, infracțiunea de fals fiind comisă pentru săvârșirea infracțiunii de fraudă în materie de cheltuieli din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. În argumentarea acestei opinii Ministerul Public a arătat că infracțiunea complexă este acea formă a unității legale de infracțiune caracterizată prin includerea, în conținutul-tip al unei infracțiuni, a conținutului alteia. Pornind de la caracteristica de a absorbi în conținutul său cel puțin o altă incriminare, doctrina a identificat mai multe condiții de existență a infracțiunii complexe. O primă condiție vizează caracterul necesar al absorbției, ceea ce înseamnă că infracțiunea complexă nu se poate comite niciodată în lipsa săvârșirii infracțiunii absorbite. În doctrină s-a arătat că necesitatea absorbției nu se analizează in concreto, cu referire la fapta comisă în concret de către inculpat, ci in abstracto, având în vedere infracțiunea respectivă în general, astfel cum aceasta este descrisă în norma de incriminare. Așadar, necesitatea absorbției trebuie să fie consecința modului de incriminare a infracțiunii, iar nu a modalității specifice în care aceasta a fost comisă de către inculpat. Altfel spus, nu este posibilă reținerea în sarcina inculpatului a săvârșirii infracțiunii complexe în cazul în care acesta nu a comis și infracțiunea absorbită. În cazul infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 această condiție nu se verifică. Modul de incriminare a infracțiunii nu condiționează atragerea răspunderii penale de falsificarea materială, prin alterare sau contrafacere, ori de falsificarea intelectuală a documentelor de către însuși cel care le folosește. Indiferent dacă există ori nu identitate de persoană, cel care, uzând de înscrisul fals, obține pe nedrept fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei va răspunde pentru infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. A doua condiție de existență a infracțiunii complexe o reprezintă caracterul determinat sau determinabil al infracțiunii absorbite, aceasta din urmă impunându-se a fi individualizată fără echivoc de către legiuitor. Modalitatea practică în care se realizează aceasta este fie folosirea în textul de incriminare a infracțiunii complexe a denumirii infracțiunii absorbite - situație în care se afirmă că infracțiunea absorbită are caracter determinat (sfera faptelor susceptibile de integrare în conținutul infracțiunii complexe neputând fi extinsă pe cale de interpretare), fie recurgerea la formulări cu caracter generic, când doar pe cale de interpretare se poate stabili sfera faptelor incluse în conținutul infracțiunii complexe - ipoteză în care infracțiunea absorbită are caracter determinabil. În ambele variante, dacă fapta în concret săvârșită conturează elementul material al infracțiunii absorbite, se va reține infracțiunea complexă. Ministerul Public a apreciat că nici această condiție nu se verifică în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, notând, în acest sens, că textul legal folosește sintagma „documente false“, fără a distinge după tipul acestora: înscrisuri oficiale sau înscrisuri sub semnătură privată. Ca urmare, în considerarea raționamentului expus, ar rezulta concluzia că ori de câte ori inculpatul falsifică documentele de care se servește pentru obținerea fondurilor europene, indiferent de tipul înscrisurilor folosite și de calitatea făptuitorului (autor, instigator ori complice), acesta va săvârși infracțiunea din legea specială, concluzie în mod evident nevalidă. Aceasta deoarece, câtă vreme falsul material în înscrisuri oficiale ori falsul intelectual este mijlocul de care se servește inculpatul în vederea obținerii de fonduri europene, în ipoteza în care aceeași persoană este și autorul falsului, ea va răspunde pentru un concurs cu conexitate etiologică între infracțiunile de fals și cea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Toate infracțiunile de fals, prin natura lor, aduc atingere încrederii pe care membrii societății trebuie să și-o acorde reciproc în relațiile dintre ei. În cazul tuturor infracțiunilor de fals, obiectul juridic generic îl reprezintă valoarea socială pe care legea penală o apără: încrederea publică în lucrurile care au legal însușirea de a face probă (monede, titluri, instrumente de autentificat, înscrisuri etc.). Or, simpla natură diferită a înscrisului folosit pentru obținerea de fonduri europene, de a fi unul sub semnătură privată, nu îl face mai puțin apt a leza aceleași valori sociale, câtă vreme obiectul juridic special al infracțiunii de obținere pe nedrept de fonduri europene, respectiv ocrotirea relațiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare, este în egală măsură lezat, indiferent de tipul de înscris fals folosit. S-a mai arătat că ultima dintre condițiile cerute pentru existența infracțiunii complexe este diferența de pericol social dintre fapta absorbantă și fapta absorbită, fiind evident că infracțiunea care absoarbe o altă faptă trebuie să fie caracterizată de un pericol social legal mai ridicat decât al faptei absorbite. Pericolul social legal se reflectă în sancțiunea prevăzută de lege, astfel că verificarea acestei din urmă condiții se face prin compararea limitelor de pedeapsă prevăzute pentru cele două infracțiuni. Or, deși această din urmă condiție este singura care se verifică în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ea nu este suficientă pentru reținerea infracțiunii complexe. Distinct de condițiile anterior prezentate, s-a mai arătat că, fiind o unitate infracțională, între acțiunile incluse în structura unei infracțiuni complexe trebuie să existe o legătură specială dată de locul, timpul și modul în care ele au fost comise ori de o conexitate etiologică sau consecvențională. Deopotrivă, fiind vorba de o infracțiune unică, trebuie să existe și unitate de subiect activ. În consecință, nu este complexă infracțiunea în care „fapta care absoarbe“ poate fi reținută în sarcina făptuitorului și în lipsa comiterii de către aceeași persoană a „faptei absorbite“, cea din urmă putând fi săvârșită și de o altă persoană, fără ca o atare împrejurare să se repercuteze asupra situației juridice a primului făptuitor. Or, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cel care se folosește de înscrisul sub semnătură privată falsificat va răspunde întotdeauna pentru această infracțiune, indiferent dacă este sau nu și autorul falsului. Pe de altă parte, atunci când o altă persoană a falsificat înscrisul sub semnătură privată, ea va răspunde penal pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât este îndeplinită condiția de a fi încredințat înscrisul fals altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice. În schimb, contrar logicii juridice, dacă s-ar primi teza absorbției, când îl falsifică însuși cel care îl folosește pentru obținerea de fonduri europene, autorul falsului nu răspunde decât pentru uz, adică pentru ceea ce ar răspunde și dacă nu ar fi autorul falsului. S-a mai arătat că existența unei legături obiective între acțiunile care compun infracțiunea complexă nu este prin ea însăși suficientă pentru a distinge între unitatea legală de infracțiune, reprezentată de infracțiunea complexă, și pluralitatea de infracțiuni, reprezentată de concursul cu conexitate etiologică. De esența conexității etiologice este faptul că atât rezoluția privind comiterea infracțiunii scop, cât și cea privind săvârșirea infracțiunii mijloc iau naștere anterior comiterii infracțiunii mijloc. Pentru existența conexității etiologice nu este relevantă juridic ordinea în care iau naștere cele două rezoluții, ci doar împrejurarea că hotărârea privind comiterea infracțiunii scop este anterioară începerii executării acțiunii mijloc. Pentru aceste argumente, valabile atât în cazul infracțiunii complexe, cât și al concursului de infracțiuni cu conexitate etiologică, existența acestui tip de relație între infracțiunile comise nu poate servi drept criteriu de distincție între cele două. În schimb, atunci când in abstracto comiterea infracțiunii mijloc este indispensabilă pentru săvârșirea infracțiunii scop, adică „infracțiunea mijloc“ face parte din conținutul legal al „infracțiunii scop“, nu se mai poate vorbi de existența unui concurs de infracțiuni, ci de o infracțiune complexă. Când însă comiterea infracțiunii mijloc a fost doar în mod ocazional necesară, într-un caz concret, pentru săvârșirea infracțiunii scop, va exista un concurs cu conexitate etiologică. În acest din urmă caz nu se poate invoca dubla sancționare a infractorului pentru infracțiunea mijloc, o dată ca faptă de sine stătătoare, iar a doua oară, ca element constitutiv al conținutului legal al infracțiunii scop, o atare situație regăsindu-se, relativ frecvent, în ipotezele de concurs de infracțiuni complexe (de exemplu, concursul dintre tâlhărie și ultraj, atunci când violența exercitată în scopul păstrării bunului sustras este îndreptată împotriva unui polițist). În doctrină s-a distins între concursul dintre două calificări, între care una constituie element sau circumstanță a celeilalte. O astfel de situație, care este incidentă atunci când norma de incriminare a faptei complexe și norma incriminatoare a infracțiunii absorbite par a avea deopotrivă aplicabilitate în speță, se rezolvă prin identificarea existenței ori inexistenței raportului de absorbție. Astfel, atunci când există un astfel de raport, se va aplica doar norma absorbantă [de exemplu, în cazul pătrunderii fără drept în locuința unei persoane pentru a se sustrage bunuri se va reține doar infracțiunea de furt calificat comis prin violare de domiciliu, prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, nu și infracțiunea distinctă de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 din același cod]. Tot astfel, nu vor putea fi reținute în concurs infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, și uz de fals, prevăzută de art. 323 din același cod, întrucât folosirea înscrisului falsificat este o condiție pentru existența infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, îndeplinește condiția de a fi o infracțiune complexă, unitatea legală fiind rezultatul voinței legiuitorului care a impus, pentru a căpăta relevanță penală, ca acțiunea de falsificare să fie urmată de cea de folosire a înscrisului falsificat sau de încredințare a acestuia unei alte persoane pentru a-l folosi. Altfel spus, falsificarea înscrisului sub semnătură privată, infracțiunea mijloc, trebuie să aibă ca scop folosirea lui de către autor sau de către o altă persoană, în această din urmă ipoteză, cu condiția ca acesteia să îi fi fost încredințat înscrisul falsificat de către însuși autorul falsului. Așadar, acțiunea de falsificare, mai gravă, o absoarbe pe aceea mai ușoară, de folosire a înscrisului falsificat, adică de uz de fals, altminteri faptă incriminată distinct. Or, dacă s-ar accepta că infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o formă particulară a infracțiunii de uz de fals, comisă în scopul circumstanțiat al obținerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, astfel cum se reține în Decizia Curții Constituționale nr. 552 din 22 aprilie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008), ar trebui admis și că aceasta este absorbită în falsul în înscrisuri sub semnătură privată, așa cum o impune aplicarea art. 322 din Codul penal, și că, deopotrivă, este absorbantă a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, concluzie impusă de calificarea sa ca infracțiune complexă. ...