Decizia ÎCCJ nr. 3/2020 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Centrul de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest Timișoara, prin director conferențiar universitar doctor Flaviu Ciopec, a opinat, prioritar, în sensul inadmisibilității sesizării, notând în acest sens că obiectul acesteia nu constituie o veritabilă chestiune de drept, întrucât nu ridică o problemă reală de interpretare a textelor de lege incidente, care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora. Pe fondul sesizării, s-a opinat în sensul că nu poate opera absorbția infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, întrucât obiectul juridic special, precum și elementele materiale ale celor două infracțiuni sunt diferite. În acest sens s-a arătat că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este reprezentat de relațiile sociale privind încrederea care trebuie să existe în înscrisurile sub semnătură privată producătoare de consecințe juridice, obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 vizează relațiile sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obținerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene (conform Deciziei Curții Constituționale nr. 869 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011). S-a mai arătat că elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal este reprezentat de acțiunea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată, urmată de folosirea respectivului înscris, de către autorul faptei, sau de acțiunea de încredințare a acestuia unei alte persoane, spre folosire. Ca urmare, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate (Valerian Cioclei, Anda Roxana Trandafir, Cristina Rotaru, „Drept penal. Partea specială II“, Editura C. H. Beck, București, 2016, p. 376), infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se consumă la momentul când înscrisul falsificat este folosit de autor sau este încredințat unei alte persoane spre folosire și se produce urmarea imediată. Pe de altă parte, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în acțiunea de folosire sau de prezentare cu rea-credință de înscrisuri false. Totodată, s-a susținut că infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este o infracțiune complexă, care absoarbe falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 322 din Codul penal, nefiind îndeplinită condiția ca absorbția să opereze cu privire la întregul conținut legal al infracțiunii absorbite, statuată doctrinar (Florin Streteanu, Daniel Nițu, „Drept penal. Partea generală“, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 63). Altfel spus, în ipoteza ce face obiectul sesizării nu operează absorbția, întrucât acțiunea de falsificare, ce constituie elementul material principal al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu se regăsește printre modalitățile normative ale elementului material al infracțiunii absorbante. În plus, nu este îndeplinită nici condiția ca absorbția să aibă un caracter necesar, întrucât infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 poate fi săvârșită și în lipsa comiterii acțiunii de falsificare a unui înscris, care constituie elementul material principal al infracțiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal. Practic, dacă în ipoteza de referință s-ar reține numai infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-ar ajunge în situația în care acțiunea de falsificare propriu-zisă a înscrisului folosit ar rămâne nesancționată. În final, făcându-se trimitere la considerentele cuprinse în paragrafele 39-40 din Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016), s-a concluzionat că, în ipoteza în care autorul acțiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată folosește ulterior înscrisul, cu rezultatul obținerii pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, se va reține un concurs real între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal și infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Catedra de Drept Penal din cadrul Facultății de Drept a Universității „Nicolae Titulescu“ din București, prin conferențiar universitar doctor Bogdan Micu, a opinat că infracțiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu reacredință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. În argumentare s-a arătat că folosirea unui înscris sub semnătură privată de către cel care l-a falsificat ori de către participanții la fapta de falsificare nu intră în concurs cu falsul în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece uzul de fals este absorbit în infracțiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal. S-a mai arătat că infracțiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 are un caracter complex, care este pus în lumină și de împrejurarea că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege (între 2 și 7 ani închisoare) sunt mai ridicate, comparativ cu cele corespunzătoare infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (de la 6 luni la 3 ani închisoare sau amendă, respectiv de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă). În final, s-a notat că, astfel cum s-a statuat jurisprudențial și în cazul altor infracțiuni care au latură obiectivă similară, infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o variantă specială agravată a infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, prevăzută într-o normă penală cuprinsă într-o lege specială, sens în care s-a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 21 din 6 noiembrie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1024 din 27 decembrie 2017). Departamentul de Drept penal al Facultății de Drept din cadrul Universității București, prin profesor universitar doctor Valerian Cioclei, a opinat că, în ipoteza descrisă în sesizare, se va reține doar infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar nu și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal. În argumentare s-a arătat, în esență, că problema de drept ce face obiectul sesizării și care a generat practică neunitară a primit o soluție clară și convingătoare în doctrină, în articolul „Practică judiciară neunitară. Concursul dintre infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000“ (Georgiana Tudor, Curierul Judiciar nr. 11/2017, p. 615-616), în care s-au reținut următoarele: (...) Folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului sau încredințarea de către acesta altei persoane în același scop constituie o cerință esențială atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Întrucât, în cazul făptuitorului falsului, infracțiunea se consumă doar în momentul în care folosește sau încredințează înscrisul altei persoane spre a fi folosit, uzul de fals este absorbit în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată - în modalitatea folosirii înscrisului falsificat de către autorul falsului - o absoarbe pe cea de uz de fals, și nu invers, iar acțiunea de falsificare incriminată în art. 322 din Codul penal nu intră în conținutul infracțiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, pentru a fi în prezența unei infracțiuni complexe, în sensul dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Codul penal. Cu toate acestea, reținerea în concurs a infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (ca infracțiune scop) și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (ca infracțiune mijloc) echivalează cu sancționarea unei persoane de două ori pentru comiterea, în esență, a aceleiași fapte: folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului. Relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau caracterul complet ale documentelor ori declarațiilor folosite sau prezentate în vederea obținerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei constituie obiectul juridic și al infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (chiar dacă adiacent/secundar). În plus, simpla acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată (fără folosirea sau încredințarea acestuia spre folosire) nu este sancționată de legea penală. Pe de altă parte, deși aparent norma de la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 incriminează uzul de fals (sancționând „folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false...“), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu titlu obligatoriu, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, că „din modul de incriminare a faptei de obținere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracțiunii de înșelăciune“ (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016). Or, în cazul infracțiunii de înșelăciune săvârșite prin folosirea de mijloace frauduloase (de pildă, prin folosirea de înscrisuri falsificate), la art. 244 alin. (2) din Codul penal se prevede expres că „dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni“. Faptul că art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu conține o dispoziție asemănătoare reprezintă un argument în plus în sensul reținerii doar a infracțiunii din legea specială, care o absoarbe pe cea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, și nu a concursului de infracțiuni (...) S-a mai arătat că, în afara considerentelor deja expuse, soluția prezentată de autoarea citată este susținută și de argumentul de ordin principial vizând cutuma legislativă și modul în care aceasta s-a reflectat în jurisprudență de-a lungul anilor. În acest sens s-a arătat că este de notorietate faptul că, fiind nevoit să adapteze legislația penală națională în funcție de diferite convenții sau tratate internaționale la care a aderat România, în multe cazuri, legiuitorul român a făcut o transpunere efectivă (o copiere) a normelor externe, chiar dacă acestea se suprapuneau (total sau parțial) normelor deja existente în dreptul intern. În toate situațiile de acest gen incriminarea internă a fost considerată normă generală, iar incriminarea „importată“ a fost considerată normă specială, aplicându-se în practică, după caz, una dintre ele, iar nu ambele, pentru a se evita aplicarea unei duble sancțiuni pentru aceeași faptă. Așa s-a întâmplat și în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, care a preluat, la vremea respectivă, primele două variante de fraudă în materie de cheltuieli prevăzute de art. 1 lit. a) din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților europene din 26 iulie 1995. Textul a fost preluat cu fidelitate pentru a fi în conformitate cu textul convenției, dar această fidelitate a generat și riscul unor suprapuneri peste incriminări interne, care au ieșit la iveală în practică, situații în care s-a mers pe aceeași soluție a sancțiunii unice. Este atât cazul infracțiunii de înșelăciune, în raport cu care instanța supremă a admis, prin recursul în interesul legii amintit mai sus, teza conform căreia aceasta nu poate fi reținută în concurs cu norma specială (art. 18^1 din Legea nr. 78/2000), cât și al infracțiunilor de uz de fals și fals în declarații, față de care doctrina și jurisprudența au admis necondiționat teza absorbției în infracțiunea prevăzută de legea specială. Or, din identitate de raționamente, aceeași soluție trebuie adoptată și cu privire la falsul în înscrisuri sub semnătură privată. ...