Decizia CCR nr. 308/2025Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că din cuprinsul textului de lege criticat rezultă că teza a doua a acestuia are în vedere apelul formulat împotriva sentinței date în contestația în anulare la care face referire teza întâi a textului și că decizia dată într-un asemenea apel este definitivă. Cu toate acestea, susține că practica judiciară și doctrina au interpretat textul de lege criticat într-un cu totul alt sens, care nu rezultă în mod explicit din cuprinsul său, și anume că doar contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri rămase definitivă în fond, prin neapelare, este supusă apelului, în timp ce contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri rămase definitivă în apel este definitivă și nu mai poate fi supusă căii de atac a apelului. Or, textul de lege criticat nu distinge despre ce apel este vorba, deoarece, față de dispozițiile art. 409 din Codul de procedură penală, mai mulți subiecți procesuali principali sunt titulari ai acestei căi de atac. Susține că, în măsura în care s-ar reține interpretarea dată de practica judiciară și doctrină, menționată anterior, în cazul în care o hotărâre judecătorească în materie penală rămâne definitivă la instanța de fond, prin neapelare, și este atacată cu contestație în anulare, hotărârea dată în contestație poate fi atacată cu apel. În schimb, dacă o hotărâre judecătorească în materie penală rămâne definitivă în apel și ea este atacată cu contestație în anulare, hotărârea dată în contestație în anulare este definitivă și nu mai poate fi atacată cu apel. ...