Decizia CCR nr. 302/2025Punctul 8

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că dreptul persoanei condamnate de a participa la cursuri de instruire școlară sau la cursuri universitare este asigurat, legea prevăzând obligații pozitive în sarcina autorităților competente în sensul organizării accesului la educație în penitenciare. Totuși, anumite restrângeri ale dreptului la educație al persoanei condamnate rezultă inerent din privarea de libertate sau sunt justificate din rațiuni de menținere a siguranței deținerii. Totodată, reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că dreptul la educație nu este unul absolut, putând comporta anumite limitări, care să fie prevăzute de lege și să urmărească un scop legitim (Hotărârea din 27 mai 2014, pronunțată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei). De asemenea, reține că, potrivit aceleiași jurisprudențe, deținuții nu pot invoca art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru a impune statului obligația de a organiza un anumit tip de instruire sau formare în închisoare sau cursuri ad-hoc pentru solicitanți (Hotărârea din 24 septembrie 2013, pronunțată în Cauza Epistatu împotriva României). Art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu impune obligația pozitivă de a oferi, indiferent de circumstanțe, educație în penitenciare, însă, acolo unde această posibilitate poate fi pusă în practică, nu pot fi invocate restricții arbitrare sau nerezonabile. Prin urmare, apreciază că sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 trebuie interpretată prin prisma jurisprudenței instanței de la Strasbourg, care nu a constatat încălcarea dreptului la educație în cazul în care nu existau posibilități efective de organizare a cursurilor, ci doar în acele cazuri în care se refuza accesul la facilități de instruire deja disponibile. Consideră, totodată, că nu pot fi reținute criticile privind caracterul discriminatoriu al prevederilor criticate, atât timp cât nu este incident niciunul dintre temeiurile de discriminare prevăzute de art. 4 din Constituție - rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială. Referitor la pretinsa discriminare în ceea ce privește dreptul la învățământ între persoanele condamnate și cele aflate în libertate, apreciază că o astfel de critică nu poate fi reținută, persoanele condamnate aflându-se într-o situație diferită, care impune anumite limitări inerente privării de libertate, justificându-se astfel un tratament diferit. În plus, reține că, pentru eventualele încălcări ale drepturilor condamnaților, inclusiv cele privind dreptul la învățământ, există remediul plângerii la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, ale cărui încheieri sunt obligatorii și care pot fi, la rândul lor, contestate în fața instanței de judecată. ...