Decizia CCR nr. 302/2025Punctul 20

20. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în ciuda importanței sale, dreptul la instruire nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, cu condiția să nu fie afectată substanța dreptului. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces, prin însăși natura sa, impune o reglementare din partea statului. Pentru a se asigura că restricțiile ce sunt impuse nu limitează dreptul în cauză într-o asemenea măsură încât să afecteze însăși esența sa și să îl lipsească de eficacitate, Curtea a stabilit că trebuie să verifice dacă aceste restricții sunt previzibile pentru cei interesați și dacă urmăresc un scop legitim. Însă, spre deosebire de art. 8-11 din Convenție, care consacră drepturi personale, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 1, care consacră un drept social, instanța de la Strasbourg a statuat că nu este ținută de o listă exhaustivă de motive legitime (paragraful 32). O limitare va fi compatibilă cu articolul menționat numai în cazul în care există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Deși decizia finală cu privire la respectarea cerințelor Convenției revine Curții, instanța europeană a subliniat că statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu. Astfel, Curtea a reținut că educația este o activitate complexă din punct de vedere organizațional și a cărei funcționare este costisitoare, în timp ce resursele pe care autoritățile le pot aloca acesteia sunt în mod necesar limitate. De asemenea, atunci când hotărăște asupra modalității de reglementare a accesului la instruire, un stat trebuie să găsească un echilibru între nevoile educaționale ale celor aflați sub jurisdicția sa și capacitatea limitată de care dispune (paragraful 33). ...