Decizia ÎCCJ nr. 28/2019 (RIL)Punctul 7

7. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție La data de 8 iulie 2019, prin Adresa nr. 1.176/C/1.456/III-5/2019, s-a transmis la dosar punctul de vedere al prim-adjunctului procurorului general la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în care s-a apreciat că soluția legală este cea exprimată de a doua orientare jurisprudențială. Astfel, s-a relevat că, pe de o parte, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești, iar, pe de altă parte, că, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1) , (2) sau (3) , instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile. Din interpretarea dispozițiilor anterior enunțate se desprinde faptul că recursul reprezintă o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie, care în materia procesual penală nu poate fi recalificată ca apel, contestație sau plângere, iar competența de judecată a acestuia revine instanței de judecată imediat ierarhic superioară. S-a reținut că prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017) Curtea Constituțională a statuat că, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recursul este o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală. Dat fiind faptul că textul este aplicabil în materie civilă și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. Această cale de atac cu o fizionomie proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de Codul de procedură civilă sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul Codului de procedură penală. Mai mult, Curtea reține că aceeași cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcție de procedura civilă sau penală în care intervine“ (paragraful 21). Totodată, în considerentele aceleiași decizii, Curtea a reținut că „obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv în art. 29 alin. (1) -(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții“ (paragraful 22). „(...) Cu alte cuvinte, o încheiere de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată la instanța ierarhic superioară până la ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. Prin urmare, această soluție legislativă este constituțională, fiind în acord cu art. 21 și art. 129 din Constituție“ (paragraful 23). În opinia exprimată s-a mai evidențiat faptul că atât art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cât și Decizia Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017 nu permit atribuirea competenței de a soluționa recursul în favoarea completurilor formate din judecători de drepturi și libertăți sau din judecători de cameră preliminară, în ipoteza în care încheierea la fond este pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți ori de judecătorul de cameră preliminară. Mai mult, decizia Curții Constituționale anterior menționată exclude posibilitatea recalificării recursului ca fiind contestație și posibilitatea stabilirii competenței în favoarea completurilor formate din judecători de drepturi și libertăți ori din judecători de cameră preliminară. Totodată, s-a mai menționat că și jurisprudența Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ulterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, a relevat faptul că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 au reglementat calea de atac ca fiind recurs, și nu apel sau contestație^5: „Raportat la statuările instanței de contencios constituțional, instanța supremă a constatat că obiectul cauzei pendinte este o cale de atac - recursul - formulată împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 295 alin. 1 din Codul penal, cuprinsă în încheierea pronunțată de instanța de apel. În ceea ce privește cadrul procesual al cauzei, reținând că, potrivit deciziei Curții Constituționale anterior evocate, calea de atac prevăzută art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului (respectiv apelului) prevăzute de Codul de procedură civilă sau penală, Înalta Curte constată că, până la adoptarea unei soluții legislative corespunzătoare, aplicabilitatea, în materia de referință, implică, totuși, recunoașterea și valorificarea principiilor generale care guvernează căile de atac, consacrate de Codul de procedură penală“. ^5 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, Decizia nr. 31 I/A din 15 septembrie 2017, publicată pe site-ul www.scj.ro. În susținerea opiniei exprimate s-a mai arătat că, ori de câte ori Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de către instanțele inferioare cu privire la constatarea intervenției unui caz de întrerupere a cursului justiției, soluționând conflictele negative de competență, a declinat cauzele în favoarea instanțelor de recurs imediat superioare^6, relevându-se că aceeași concluzie a derivat și din modificările legislative adoptate prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. ^6 Încheierile nr. 54 și 55 din 1 februarie 2018 ale Secției penale din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicate pe site-ul www.scj.ro. Astfel, potrivit art. 31 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, introdus prin Legea nr. 207/2018, se prevede că pentru recursurile împotriva încheierilor prin care curțile de apel și Curtea Militară de Apel resping cererile de sesizare a Curții Constituționale, completul de judecată este format din 3 judecători. Completurilor formate din 2 judecători de drepturi și libertăți și completurilor formate din 2 judecători de cameră preliminară le este rezervată exclusiv competența de a soluționa calea de atac a contestației (adică împotriva încheierilor pronunțate de judecătorii de drepturi și libertăți și de judecătorii de cameră preliminară). Referitor la tribunale și curțile de apel, în art. 54 alin. (2) din aceeași lege, se prevede că recursurile se judecată în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Pe cale de consecință, completurilor formate din 2 judecători de drepturi și libertăți și completurilor formate din 2 judecători de cameră preliminară le este rezervată exclusiv competența de a soluționa calea de atac a contestației. În concluzie, completurile formate din judecători de drepturi și libertăți și din judecători de cameră preliminară judecă exclusiv, potrivit Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, calea de atac a contestației, și nu calea de atac a recursului, iar recursurile se judecă în complet format din 3 judecători S-a apreciat că această soluție trebuie aplicată indiferent de faza procesului penal în care este pronunțată încheierea de respingere a unei excepții de neconstituționalitate, întrucât completurile formate din judecători de drepturi și libertăți și completurile formate din judecători de cameră preliminară nu au competența de a soluționa calea de atac a recursului. S-a mai arătat că și în cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în lipsa unor dispoziții exprese referitoare la Secția penală în Legea nr. 304/2004, republicată, completurile de 5 judecători judecă recursurile exercitate împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate atât de această secție, cât și pe cele pronunțate de un alt complet de 5 judecători [potrivit art. 24 alin. (2) din același act normativ]. Pe de altă parte, s-a susținut că, potrivit art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, „calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel“. Or, nicio dispoziție din legislația în vigoare nu prevede calea de atac a contestației împotriva încheierii prin care se respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale. Mai mult, dispozițiile art. 53 din același cod reglementează competența judecătorului de drepturi și libertăți în sensul că acesta este judecătorul „care în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurării; c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu; d) actele procurorului în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situații expres prevăzute de lege“. Totodată, dispozițiile art. 54 din același act normativ se referă la competența judecătorului de cameră preliminară și nu atribuie acestuia, ca judecător unic ori în complet format din 2 judecători, soluționarea recursurilor împotriva încheierilor prin care se resping cererile de sesizare a Curții Constituționale, în cursul procedurii de cameră preliminară sau în cursul procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată. Pe cale de consecință, legiuitorul penal român a statuat că legea generală (Codul de procedură penală) nu poate constitui temei legal pentru recalificarea recursului în contestație sau apel și nici pentru soluționarea recursului în complet format din judecători de drepturi și libertăți ori din judecători de cameră preliminară. S-a conchis în sensul că recursul împotriva încheierii prin care judecătoria, tribunalul sau curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate se soluționează de către instanța de judecată imediat superioară, în complet format din 3 judecători, indiferent de faza procesului penal în care a fost pronunțată încheierea și s-a solicitat ca printr-o decizie obligatorie, ca urmare a constatării că problema de drept a primit o soluționare diferită, să se stabilească modul unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, conform art. 474 din Codul de procedură penală. ...