Decizia ÎCCJ nr. 14/2018 (RIL)Punctul 2

2. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, astfel cum s-a menționat anterior, că în opinia sa soluția legală cu privire la chestiunea sesizată este ilustrată de cea de-a doua orientare jurisprudențială. S-a precizat că, potrivit doctrinei, în funcție de scopul pentru care sunt instituite termenele, acestea se împart în termene procedurale, stabilite pentru sistematizarea, organizarea, disciplinarea activităților procesuale, și termene substanțiale, stabilite pentru protejarea unor interese ale participanților la proces. Referitor la clasificarea termenelor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, care a stabilit că „după sancțiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele sunt: absolute (cominatorii) care atrag, în caz de nerespectare, consecințe referitoare la validitatea actului îndeplinit; relative (de recomandare) sunt acelea care, în caz de nerespectare, nu atrag efecte în privința actului îndeplinit (...). Sancțiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalității procesului penal, enunțat de art. 2 din Codul de procedură penală și consfințit prin dispozițiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, și sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1) -(3) , și anume: decăderea din exercițiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen și încetarea unei măsuri procesuale temporare (...)“ (paragrafele 25-26). Referindu-se la faptul că, în raport cu modalitatea de stabilire, termenele sunt legale (stabilite de lege) și judiciare (stabilite de organul în fața căruia se desfășoară actele de procedură), s-a precizat că, astfel cum s-a relevat în doctrină, „de principiu, termenele legale nu pot fi modificate - nici prelungite, nici abreviate - , în timp ce termenele judiciare pot fi modificate de organul care le-a fixat“ (Teodor-Viorel Gheorghe în N. Volonciu - Noul Cod de procedură penală, comentat, ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, pagina 666). Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen. S-a considerat că dispozițiile legale se referă expres doar la termenele legale, nu și la cele judiciare, decăderea neputând opera în acest ultim caz, legea fiind de strictă interpretare. Pe de altă parte, s-a susținut că, în cazul nerespectării termenelor imperative de către organele judiciare, sancțiunea procesuală nu este decăderea, ci poate fi, în funcție de vătămarea produsă, nulitatea întemeiată pe art. 268 alin. (3) din Codul de procedură penală. În raport cu aceste clasificări, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat că, sub aspectul naturii juridice, termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară, conform art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru formularea cererilor și excepțiilor cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, are o natură mixtă, atât judiciară - cu privire la durata lui, cât și legală - cu privire la momentul final, prevăzut în conținutul art. 344 alin. (4) și art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală. Referitor la definirea momentului final al procedurii de cameră preliminară, procurorul general a considerat, pe de o parte, că acesta trebuie apreciat în raport cu modalitatea în care se desfășoară procedura de cameră preliminară, respectiv dacă au fost sau nu formulate cereri sau excepții ce pot viza competența, sesizarea, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procedurale/procesuale de către organele de urmărire penală. Pe de altă parte, a subliniat că acest moment final al procedurii de cameră preliminară este marcat de momentele procesuale limită până la care pot fi invocate dispozițiile procedurale privitoare la regimul nulităților, fie acestea absolute sau relative. Astfel, a susținut că pentru a marca sfârșitul etapei camerei preliminare, legiuitorul s-a referit, în cazul nulităților absolute, la momentul încheierii procedurii în camera preliminară, precizat în textul art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, iar în cazul nulității relative a folosit noțiunea „până la închiderea procedurii de cameră preliminară“, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul procedură penală. În situația în care părțile sau subiecții procesuali principali au depus cereri și excepții, raportându-se la dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) și art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, după expirarea termenului stabilit de către judecător potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor prevăzute de art. 347 alin. (4) din același cod reiese că excepțiile și cererile ce vizează nulitățile pot fi invocate chiar și la termenul stabilit de către judecător, potrivit art. 345 din Codul de procedură penală. Având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 282 alin. (3) și alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora nulitățile pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că momentul încheierii procedurii de cameră preliminară este momentul finalizării dezbaterilor și soluționării cererilor și excepțiilor în procedura prevăzută de art. 345 din Codul de procedură penală. Această concluzie se desprinde, în opinia titularului sesizării, și din interpretarea dispozițiilor art. 346 din Codul de procedură penală, care prevăd soluția ce urmează a fi pronunțată: restituirea cauzei la parchet sau începerea judecății, întrucât numai după ce au fost epuizate toate cererile și excepțiile invocate, judecătorul de cameră preliminară poate dispune prin acte procesuale specifice, unele dintre acestea având un caracter definitiv, altele putând fi contestate. S-a invocat în acest sens jurisprudența instanței de contencios constituțional care a statuat că „judecătorul de cameră preliminară va putea pune în discuție, la cerere sau din oficiu, în condițiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, neregularități ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialității și oralității. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din același cod (...)“ (paragraful 20 din Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 21 februarie 2018), fiind necesar ca, în procedura de cameră preliminară, „verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părțile și persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă“ (paragraful 46 din Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018). Așadar, procurorul general a apreciat că posibilitatea suplimentării cererilor și excepțiilor după expirarea termenului stabilit, dar nu mai târziu de momentul dezbaterii acestora în fața judecătorului de cameră preliminară, este un argument în favoarea soluției că termenul de formulare a cererilor și excepțiilor nu este unul de decădere. Deopotrivă, a considerat că, după momentul dezbaterilor asupra cererilor și excepțiilor, până la momentul pronunțării soluției de către judecătorul de cameră preliminară, aceste cereri și excepții nu mai pot fi formulate, întrucât se încalcă principiul contradictorialității, excepție făcând cazurile de nulitate absolută, care pot fi invocate și în contestație, chiar dacă nu au fost invocate în fața judecătorului de cameră preliminară, conform art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin urmare, a considerat că, în stabilirea naturii juridice a termenului prevăzut de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, prevalează momentul final până la care pot fi invocate nulitățile. A concluzionat că sintagma „închiderea procedurii de cameră preliminară“ nu semnifică expirarea termenului stabilit de judecătorul de cameră preliminară pentru depunerea cererilor și excepțiilor, ci este determinată în funcție de expirarea termenului stabilit pentru soluționarea procedurii de cameră preliminară, conform art. 345 din Codul de procedură penală, termen la care părțile sunt legal citate, cu asigurarea caracterului echitabil al procedurii. În consecință, în raport cu regimul nulităților, precum și față de faptul că, potrivit principiului contradictorialității, la termenul stabilit în camera de consiliu, judecătorul de cameră preliminară trebuie să pună în dezbatere contradictorie cererile și excepțiile depuse în scris sau invocate în ședință, precum și cele invocate din oficiu, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că termenul prevăzut de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală este un termen judiciar, iar neformularea excepțiilor sau cererilor până la termenul fixat de judecătorul de cameră preliminară nu conduce la sancțiunea decăderii din dreptul de a le formula. ...