Decizia ÎCCJ nr. 21/2019 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de trimitere a precizat că legislația procesual penală nu prevede un moment distinct în cadrul fazei judecății care să aibă ca obiect evaluarea legalității probelor. Legalitatea și loialitatea probelor sunt verificate în cameră preliminară, iar în faza judecății probele obținute în mod nelegal nu ar putea fi excluse, cu excepția celor lovite de nulitate absolută, aspect susținut în considerentele Deciziei nr. 802/2017 pronunțate de Curtea Constituțională. S-a arătat că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, era general acceptată și considerată echitabilă procedura pronunțării instanței cu privire la legalitatea și loialitatea probei odată cu decizia asupra fondului cauzei. Pentru faza judecății, Codul de procedură penală, la fel ca și reglementarea anterioară, nu prevede o etapă prealabilă cercetării fondului dedicată analizei legalității probelor. Mai mult, ambele coduri de procedură penală reglementează în mod similar procedura căilor de atac, finalizate cu decizii prin care sunt examinate toate problemele de legalitate sau temeinicie ale hotărârii și ale încheierilor premergătoare. Instanța de trimitere a identificat și expus diverse situații în care legalitatea obținerii probelor poate fi analizată în faza judecății: a) Codul de procedură penală prevede în art. 281 alin. (3) că încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a) -d) poate fi invocată în orice stare a procesului, adică inclusiv în apel. Dar aceste dispoziții privesc defecte structurale ale procesului care au dus la pronunțarea sentinței atacate. S-a arătat că reținerea unor asemenea încălcări echivalează cu constatarea nelegalității sentinței, cu consecința desființării ei, iar, în mod logic, aceasta se face prin decizia prin care este judecat apelul. ... b) În anumite cazuri, Codul de procedură penală prevede o interdicție expresă de folosire a probelor subordonată nelegalității obținerii lor. În aceste cazuri, instanța de judecată are atribuția de a cerceta legalitatea obținerii probelor, pentru a vedea dacă le poate folosi. Astfel de cazuri sunt prevăzute, spre exemplu, de art. 89 alin. (2) , art. 102 alin. (1) și art. 139 alin. (4) din Codul de procedură penală. S-a susținut că dispozițiile procedurale leagă în mod expres cercetarea nelegalității obținerii lor de momentul folosirii probei, iar, în principiu, în cursul judecății acest moment este cel în care instanța se pronunță prin hotărâre asupra raportului juridic dedus judecății. Instanța de trimitere a mai considerat că uneori evaluarea nulității necesită o examinare a întregului material probator din dosar, ca în ipoteza obținerii probei prin tortură sau prin altul dintre tratamentele prevăzute de art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului. În asemenea situații, instanța de judecată trebuie să aleagă, de la caz la caz, procedura cea mai potrivită pentru respectarea interdicției de folosire a probei nule. ... c) Uneori obligația de excludere în faza judecății a probelor obținute în mod nelegal este impusă de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, atunci când se pune problema obținerii probei prin mijloace neloiale. În această ipoteză instanța se pronunță asupra loialității probelor odată cu fondul, spre exemplu, prin decizia prin care judecă apelul. Soluția este impusă de faptul că viciul, vizând neloialitatea administrării probelor, poate fi conturat numai după administrarea întregului probatoriu, aspect ce poate influența calificarea în drept a acestor fapte. Spre exemplu, prin Încheierea nr. 725 din 17 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat: „cu privire la critica inculpatului în sensul că a fost provocat de martora denunțătoare cu ocazia convorbirilor telefonice care s-au purtat între cei doi pentru ca acesta să ofere detalii cu privire la contractele de consultanță și asistență juridică, în scopul conturării elementelor infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, se constată că aceste aspecte nu pot fi supuse cenzurii judecătorului de cameră preliminară, întrucât «țin de fondul cauzei, ele putând fi verificate în urma administrării unor probe numai în faza de cercetare judecătoreasc㻓. În măsura în care instanța de apel analizează loialitatea probelor, o face prin hotărârea prin care judecă apelul. Spre exemplu, Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia penală nr. 741/A din 22 iulie 2015, a respins apelul inculpatului împotriva sentinței de condamnare pe motiv că: „În cauză nu sunt aplicabile cauzele CEDO invocate de către inculpat în apărare, întrucât nu s-a dovedit provocarea și au fost respectate, atât de organele de urmărire penală cât și de instanța de fond, dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului penal.“ S-a arătat că o astfel de procedură este logică în măsura în care anumite practici neloiale ale organelor de urmărire penală aduc în discuție nu doar problema excluderii probei obținute, ci și a fundamentului tragerii la răspundere penală a inculpatului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Hotărârea din data de 5 februarie 2008 din Cauza Ramanauskas contra Lituaniei „(...) că acțiunile lui AZ și VS au avut efectul provocării reclamantului la comiterea infracțiunii pentru care a fost condamnat și că nu există niciun indiciu că infracțiunea ar fi fost comisă fără intervenția lor. Având în vedere această intervenție și utilizarea ei în procedurile penale reclamate, procesul reclamantului a fost privat de echitatea cerută de articolul 6 din Convenție (paragraful 73)“. Instanța de trimitere a mai precizat că, dacă, spre exemplu, instanța de apel descoperă că starea de fapt a fost stabilită de prima instanță pe baza unor probe obținute prin astfel de mijloace neloiale, constatarea nulității lor implică desființarea sentinței. S-a susținut că, în acest caz, atât aspectul privitor la probe, cât și fondul apelului trebuie soluționate simultan. Instanța de trimitere a susținut că în alte cazuri instanța analizează în faza judecății legalitatea administrării probei, ca de exemplu atunci când se aplică Decizia nr. 26/2019 pronunțată de Curtea Constituțională, care a constatat „existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații“. Instanța de trimitere a susținut că, pentru aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 26/2019, se vor analiza modalitatea și intensitatea sprijinului acordat de Serviciul Român de Informații la efectuarea interceptărilor și înregistrărilor. Instanța de trimitere a conchis că în cazul în care implicarea Serviciului Român de Informații în obținerea probelor a avut, în concret, o gravitate ridicată și a afectat legalitatea și loialitatea probelor obținute se poate pune problema excluderii acestora și a probelor derivate. Excluderea probelor derivate poate reprezenta însă „rezultatul unei cântăriri a principiilor pentru ajungerea la verdicte legitime“ (I. Dennis, The Law of Evidence, p. 246). S-a menționat faptul că din jurisprudența comparată rezultă că pot exista situații în care instanța, pusă în fața unei conduite reprobabile a acuzării, trebuie să aprecieze dacă probele concludente din dosar sunt derivate din probele obținute în mod nelegal, adică dacă sunt „produsul conduitei reprobabile sau rezultatul intenționat ale acestei conduite“ (Hotărârea Curții Supreme a Marii Britanii din data de 17 noiembrie 2010 din Cauza R. vs. Maxwell, paragraful 32 din Opinia Lordului Dyson). În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de apel urmează să dispună prin hotărâre achitarea inculpatului. În acest caz, trimiterea cauzei spre rejudecare este inutilă, dar la fel este pronunțarea instanței printr-o încheiere interlocutorie, prealabilă judecării apelului. În concluzie, s-a apreciat că, în cazul constatării nulității absolute a actelor de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor, atât în situația tipică, cât și în situațiile atipice care pot interveni, dispunerea măsurilor legale corespunzătoare de către instanța de apel, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 26/2019, poate fi făcută, în funcție de împrejurările cauzei, prin hotărârea prin care instanța soluționează fondul cauzei. ... ...