Decizia ÎCCJ nr. 14/2019 (HP)Punctul VIII

VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Cu Adresa nr. 865/C/1.140/III-5/2019 din 17 mai 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a înaintat punctul de vedere cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită. Astfel, referitor la prima chestiune de drept invocată în cuprinsul încheierii de sesizare s-a apreciat că aceasta este admisibilă, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală. În ceea ce privește problema de drept supusă dezlegării, sa opinat că dispozițiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracțiunile concurente să fie săvârșite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parțial, textul de lege nefiind aplicabil în ipoteza în care una dintre infracțiuni este în concurs și cu cea care constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii. În susținerea acestei soluții s-a subliniat că art. 43 alin. (2) din Codul penal are ca situație-premisă săvârșirea infracțiunilor concurente, înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată ori considerată ca executată, or această condiție evident nu este îndeplinită în ipoteza în care infracțiunea concurentă cu cea care formează al doilea termen al recidivei este concurentă și cu infracțiunea care constituie primul termen al acesteia. În acest sens s-a precizat că, deși art. 43 alin. (2) din Codul penal nu impune ca toate infracțiunile concurente să îndeplinească cerințele specifice celui de-al doilea termen al recidivei, acestea vor trebui să respecte condiția privind momentul săvârșirii lor, și anume după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa anterioară, respectiv înainte ca aceasta să fi fost executată ori considerată ca executată. Prin urmare, condiția anterior menționată limitează sfera de aplicare a art. 43 alin. (2) din Codul penal la recidiva postcondamnatorie cu cel de-al doilea termen multiplu, reprezentat de un concurs de infracțiuni ori o pluralitate intermediară, întrucât în acest caz infracțiunile sunt săvârșite după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa anterioară. Totodată, s-a arătat că procesul de stabilire a sancțiunii reglementat în cuprinsul art. 43 alin. (2) din Codul penal nu este aplicabil în ipoteza prezentată de instanța de sesizare. În ceea ce privește a doua chestiune de drept invocată în cuprinsul încheierii de sesizare, s-a susținut că aceasta nu îndeplinește rigorile de admisibilitate statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin jurisprudența completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, s-a apreciat că instanța de sesizare a urmărit stabilirea mecanismului de determinare a pedepsei rezultante aplicabile inculpatului P.C. raportat la situația juridică a acestuia, respectiv în condițiile în care infracțiunea dedusă judecății este săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie și totodată este concurentă cu alte infracțiuni aflate succesiv în stare de recidivă postcondamnatorie. De asemenea s-a precizat că solicitarea instanței de sesizare nu are un caracter teoretic, în condițiile în care presupune examinarea situației juridice concrete a inculpatului P.C., a succesiunii infracțiunilor săvârșite de acesta și a condamnărilor suferite, operațiune care depășește limitele procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei. Pe de altă parte, s-a menționat că întrebarea a fost formulată prin raportare la prevederile art. 43 alin. (2) din Codul penal, deși acestea nu sunt aplicabile situației juridice descrise. ...