Decizia ÎCCJ nr. 2/2019 (HP)Punctul IV

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemelor de drept în discuție Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș și Curtea de Apel Timișoara, care, după caz, au făcut referire și la opiniile unora dintre instanțele arondate. De asemenea, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Brașov au transmis jurisprudență în materie. În urma consultării instanțelor de judecată, s-a evidențiat opinia majoritară potrivit căreia fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) - „Interzicerea de a se afla în anumite localități“ - nu se regăsește în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, fiind dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior, la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv 1 februarie 2014]. În acest sens au opinat curțile de apel: Alba Iulia, Brașov, București (Secția I penală), Galați, Timișoara, tribunalele: Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Dolj, Gorj, Ialomița, Teleorman și judecătoriile: Alexandria, Babadag, Baia Mare, Caransebeș, Lehliu-Gară, Roman, Roșiori de Vede, Tulcea, Turnu Măgurele. În argumentarea opiniei exprimate, instanțele amintite au precizat, în esență, că, în considerarea principiului legalității incriminării, asimilarea, după abrogare, a măsurii de siguranță a interdicției de a se afla în anumite localități cu pedeapsa complementară a interdicției de a se afla în anumite localități nu poate opera întrucât s-ar da eficiență interpretării prin analogie. Astfel fiind, deși se apreciază că lipsa de reglementare este o lacună a legiuitorului, inexistența unor dispoziții exprese nu permite a pronunța o soluție de condamnare. Este adevărat că rațiunea instituirii interdicției de a se afla în anumite localități este aceeași, indiferent că vorbim de măsura de siguranță sau de pedeapsa complementară, anume aceea de a înlătura o stare de pericol concretă pentru ordinea publică, însă, fiind vorba de instituții juridice diferite, norma de incriminare trebuie să prevadă în mod expres în conținutul constitutiv al unei infracțiuni care manifestări intră în sfera ilicitului penal. Or, în cauză, dispozițiile art. 288 alin. (1) din Codul penal prevăd în mod expres că realizează conținutul constitutiv al infracțiunii exclusiv faptul sustragerii de la executarea ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare, nu și a unei măsuri de siguranță care nici nu se mai bucură de reglementare în noul Cod penal. În opinia contrară, minoritară, s-a susținut că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (interzicerea de a se afla în anumite localități) se regăsește în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal]. În acest sens au comunicat puncte de vedere curțile de apel: București (Secția a II-a penală, Brașov (în opinie minoritară), tribunalele: București și Ilfov și Judecătoria Reșița. În susținerea acestui punct de vedere s-a argumentat că, practic, atât în regimul reglementării anterioare, cât și sub imperiul actualei reglementări penale, fapta concretă de încălcare a interdicției de a se afla în anumite localități stabilite de instanță se încadrează în sfera ilicitului penal. Ceea ce diferă în cele două reglementări este numai calificarea dată de legiuitor interdicției de a se afla în anumite localități, respectiv în Codul penal din 1969 aceasta era o măsură de siguranță, în vreme ce în actualul Cod penal reprezintă o pedeapsă complementară. Făcând însă abstracție de această modificare, se observă că fapta concretă de a încălca interdicția de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, comisă până la data de 1.02.2014, constituia infracțiunea prevăzută de art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969. Ulterior intrării în vigoare a Codului penal, fapta concretă de a încălca interdicția de a se afla în anumite localități stabilite de instanță constituie infracțiunea prevăzută de art. 288 alin. (1) din Codul penal. În atare condiții, nu se poate admite ca încălcarea unei astfel de interdicții instituite anterior datei de 1.02.2014 să nu mai constituie infracțiune doar pentru că în noua reglementare această interdicție are o altă natură juridică. ...