Decizia ÎCCJ nr. 26/2017Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce se solicită, reține următoarele: Legiuitorul, reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor categorii de instanțe, învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia nu s-a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să se adreseze Înaltei Curți pentru a obține rezolvarea de principiu a respectivei probleme de drept. Drept urmare, pentru ca o asemenea sesizare să fie admisibilă trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume să existe o cauză în curs de judecată aflată în ultimul grad de jurisdicție, pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute de articolul anterior menționat, soluționarea pe fond a acesteia să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul învestirii, problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. În speță este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicție, atât Curtea de Apel București - Secția I penală, cât și Tribunalul Brașov - Secția penală, fiind învestite în dosarele nr. 219/98/2017, respectiv nr. 4.313/197/2017, cu soluționarea contestațiilor declarate de contestatorii condamnați împotriva sentințelor penale pronunțate, în primă instanță, de către instanțele ierarhic inferioare. Totodată, problema de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs (adresele nr. 1.817/C/1.950/III-5/2017 și nr. 1.880/C/2.052/111-5/2017 ale procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție). În ceea ce privește existența unei probleme de drept de lămurirea căreia depinde soluționarea pe fond a contestațiilor la executare ce fac obiectul dosarelor înregistrate pe rolul celor două instanțe se observă că această cerință nu este îndeplinită, motiv pentru care sesizările adresate Înaltei Curți sunt inadmisibile. Astfel, este de menționat că, prin Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - recunoscând dreptul suveran al instanțelor de a aprecia asupra sesizării cu o întrebare prealabilă, întrucât aceasta se impune atunci când se constată că, la procesul deliberativ, există o greutate în interpretarea normelor de drept - a respins ca inadmisibilă sesizarea, având în vedere că „din lectura încheierii prin care a fost învestită Înalta Curte cu întrebarea supusă dezbaterii, s-a observat că nu există probleme de interpretare a textului legal din partea completului Curții de Apel, în condițiile în care a explicat problema de drept, apreciind, totodată, că este competent și în măsură să acorde o interpretarea în acord cu practica constantă și doctrina în materie“. În prezenta cauză, din modul de formulare a întrebărilor, dar și din argumentele prezentate în susținerea propriilor puncte de vedere, inclusiv prin indicarea jurisprudenței constante a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv deciziile nr. 18 din 27 septembrie 2016 și nr. 6 din 28 februarie 2017, rezultă că instanțele de trimitere nu au avut în realitate dificultăți de interpretare a dispozițiilor de drept penal substanțial și procesual invocate, precum și de identificare a efectelor ce decurg din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, care să necesite intervenția instanței supreme, în condițiile procedurii reglementate de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală. În acest context, se constată că, atât Curtea de Apel București, cât și Tribunalul Brașov au urmărit de la Înalta Curte de Casație și Justiție o confirmare a soluțiilor ce se prefigurează în cauzele cu care au fost învestite, și nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele. Or, procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată, printre altele, așa cum s-a arătat anterior, de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței. Astfel, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea, in abstracto, a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței, în acest sens exprimându-se Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 14 din 12 mai 2015. ...