Decizia ÎCCJ nr. 83/2017 (HP)Punctul V

V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 18. Chestiunea de drept ce face obiectul sesizării a primit soluții diferite, fiind necesară dezlegarea obligatorie de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu numai în beneficiul asigurării unei practici judiciare unitare, ci, mai ales, în vederea asigurării unei interpretări și aplicări corecte a legii de către angajatori, tocmai pentru a se preîntâmpina situații litigioase. ... 19. În cauză, angajatorul a apreciat că interdicția legală imperativă prevăzută de art. 4 din Legea nr. 22/1969 trebuie asimilată cazului de încetare de drept a contractului de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, emițând o decizie în acest sens, potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din același act normativ. ... 20. Prima instanță a apreciat că o astfel de soluție este nelegală, în condițiile în care ipotezele de încetare de drept a contractului de muncă sunt de strictă interpretare și aplicare. Or, textul legal impune încetarea de drept doar în cazul în care, prin hotărâre judecătorească, s-a interzis exercitarea unei profesii sau a unei funcții, ca măsură de siguranță ori pedeapsă complementară. ... 21. În acord cu distincțiile operate de prima instanță, instanța de trimitere a subliniat că, așa cum a reținut Curtea Constituțională^2,^ „pedepsele complementare sunt pedepse reglementate în scopul de a întregi efectele pedepselor principale, putând fi dispuse pentru perioade între unu și 5 ani, conform art. 66 alin. (1) din Codul penal. Pedepsele complementare se aplică de către instanțele judecătorești numai pe lângă pedepsele principale și îndeplinesc, alături de pedepsele principale, funcțiile de constrângere, de reeducare și de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni. Astfel, pedepsele complementare completează represiunea instituită prin pedepsele principale“. Art. 4 din Legea nr. 22/1969 are caracter imperativ și acționează ope legis, ca urmare a condamnării definitive pentru una din infracțiunile prevăzute de text, nefiind în apanajul instanțelor de judecată penală aprecierea asupra incidenței interdicției legale. În acest sens, în cazul altor interdicții speciale [de exemplu art. 65 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004)], instanța penală nu va aplica pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcția, ci aceasta va opera în temeiul legii. În consecință, este indubitabil că instanța penală nu va putea individualiza ca pedeapsă complementară „interdicția de a fi gestionar“, întrucât aceasta derivă din lege și nu din hotărârea instanței penale. ... 22. Așadar, interdicția conduce de drept la o incapacitate specială a celui condamnat pentru una din infracțiunile menționate de text, de a fi angajat sau de a continua raporturile de muncă ce impun îndeplinirea atribuțiilor de gestionar. ... 23. Deosebirile de instituții juridice au fost suficiente primei instanțe pentru a putea concluziona în sensul unei neconcordanțe a temeiului legal pentru decizia emisă, ceea ce echivalează cu lipsa lui și cu nelegalitatea deciziei, impunânduse anularea ei în tot. ... 24. Totuși, prima instanța a considerat că antecedentele penale ale reclamantului atrag incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 22/1969, deoarece situația acestuia constituie un caz de imposibilitate obiectivă și insurmontabilă a aplicării principiului restabilirii situației anterioare. ... 25. Soluția primei instanțe este criticată de apelanta din prezenta cauză, tocmai pe temeiul esențialei contradicții dintre a nega dreptul angajatorului la încetarea de drept a contractului de muncă, dar a reține totuși că, în fapt, continuarea raportului de muncă ar contraveni flagrant dispozițiilor legale în vigoare, dublată în același timp de instituirea în sarcina angajatorului a obligației de plată a despăgubirilor constând în toate drepturile salariale și celelalte drepturi de la data emiterii deciziei de încetare a raporturilor de muncă și până la data rămânerii definitive a hotărârii. ... 26. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în considerentele Deciziei nr. 15/2017 că aceasta este „situația neacoperită de lege lata, aceea a unei incompatibilități de continuare a raportului de muncă, determinată de natura faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, indiferent de forma de individualizare a pedepsei, lăsată însă de legiuitor în marja de apreciere a angajatorului [art. 130 lit. k) din Codul muncii din 1972 - persoana încadrată în muncă este condamnată definitiv pentru o infracțiune în legătură cu munca sa, dacă condamnarea o face necorespunzătoare postului pe care îl deține]“. ... 27. Totodată s-a apreciat că „o încetare a raportului de muncă pentru persoanele condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de modalitatea de individualizare/executare a acestei pedepse, în considerarea unei incompatibilități între calitatea de salariat și cea de condamnat rezultată din specificul activității, ar corespunde mai degrabă unui caz de concediere din inițiativa angajatorului, care se poate prevala de o astfel de incompatibilitate (cum este situația din cauza în care s-a formulat sesizarea, în care angajatorul susține că, deși nu s-a aplicat o pedeapsă complementară, prin natura infracțiunilor comise, salariatul este incompatibil cu activitatea desfășurată), dacă manifestă diligență și inițiază în paralel cu cercetarea penală, în termenele de prescripție, o procedură penală, întemeiată, de lege lata, în absența unui caz aplicabil explicit acestei situații ca în reglementarea Codului muncii anterior, pe dispozițiile art. 61 lit. a) din Codul muncii (...).“ ... 28. Ipoteza avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție ține, așa cum rezultă din considerente, de existența unei incompatibilități de facto între funcția exercitată și condamnarea penală a salariatului și nu are în vedere ipoteza, obiect al prezentei sesizări, a existenței unei incompatibilități legale, exprese și imperative, dar necircumscrise dispoziției înscrise în art. 56 lit. h) din Codul muncii. ... 29. De aceea, în opinia instanței de trimitere, ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 22/1969 reprezintă un caz special, distinct de încetare de drept a contractului individual de muncă. ... 30. În acest sens, instituind o incapacitate specială, cu titlu de sancțiune, decurgând dintr-o condamnare penală pentru anumite tipuri de infracțiuni, textul atrage consecințele juridice adecvate, de drept comun, chiar și în lipsa precizării exprese a acesteia în conținutul actului normativ. Este real că în cadrul altor acte normative legiuitorul a prevăzut expres acest efect [spre exemplu: art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare; art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004], însă lipsa indicării exprese în text poate fi complinită prin aplicarea regulilor de interpretare logico-formală. Având în vedere că, prin ipoteză, interdicția exercitării atribuțiilor de gestionar intervine pe parcursul unui contract individual de muncă, legal încheiat (fiind exclusă, așadar, aplicarea instituției nulității), cu executare succesivă, instituția juridică aplicabilă este cea a încetării contractului, prin efectul legii. ... 31. În acest sens nu este necesară asimilarea cu una din ipotezele prevăzute de art. 56 din Codul muncii, ci aplicată distinct ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 22/1969, încetarea de drept a contractului individual de muncă intervenind la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare pentru una din infracțiunile prevăzute de text. Ipoteza unei încetări a contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului (necorespundere profesională/disciplinară) nu poate fi aplicabilă, în caz de incidență a prevederilor art. 4 din Legea nr. 22/1969, în condițiile în care incapacitatea operează automat, de drept, chiar împotriva voinței părților contractului individual de muncă și indiferent de respectarea procedurii formale a concedierii. Soluțiile prevăzute de art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 22/1969, în cazul punerii în mișcare a acțiunii penale pentru una din infracțiunile enumerate (suspendarea funcției de gestionar), nu pot fi extinse și în cazul condamnării definitive, modificarea atribuțiilor postului putând fi realizată exclusiv prin acordul părților, iar nu impusă legal. ... 32. Având în vedere caracterul special al Legii nr. 22/1969 față de Codul muncii, potrivit regulilor de interpretare, devin inaplicabile și dispozițiile art. 56 alin. (2) din Codul muncii referitoare la necesitatea emiterii unei decizii în termen de 5 zile de la intervenirea cazului de încetare. Un act intern constatator al ipotezei de încetare în discuție poate avea doar rol informativ pentru salariat și administrativ pentru înregistrarea în registrul general de evidență al salariaților, potrivit art. 34 din Codul muncii și art. 3 și art. 4 alin. (1) lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 500/2011 privind registrul general de evidență a salariaților, cu modificările și completările ulterioare. Nu în ultimul rând, o astfel de interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 22/1969 asigură coerența soluției și în ceea ce privește petitele accesorii ale contestației formulate, referitoare la reintegrarea salariatului și plata despăgubirilor. ... 33. În consecință, în ipoteza condamnării salariatului pentru una din infracțiunile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 22/1969, în opinia instanței de trimitere, intervine încetarea de drept a contractului individual de muncă al persoanei angajate ca gestionar sau având și atribuții de gestionar, în temeiul dispoziției normative speciale enunțate, nefiind obligatorie, din punct de vedere procedural, emiterea unei decizii în acest sens. ... ...