Decizia ÎCCJ nr. 62/2017 (HP)Punctul IX

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării 45. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existența unei cauze în curs de judecată; ... – judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție; ... – ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; ... – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... ... 46. Verificându-se întrunirea acestor condiții, se constată că ele se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă. ... 47. Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a pus problema sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile (având ca obiect contestație împotriva unei decizii de validare parțială emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) se află în curs de judecată în apel, pe rolul curții de apel, care este ultimă instanță în materie, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, fiind îndeplinite primele două condiții arătate. ... 48. În ce privește chestiunea de drept relevată, chiar dacă aceasta are legătură cu dezlegarea cauzei, față de criticile deduse judecății, prin care se susține o greșită aplicare, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 (referitoare la prezumția de proprietate și la modalitatea în care operează în favoarea persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii), ea nu îndeplinește cerința de a fi o veritabilă, reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii. ... 49. Pe acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări. ... 50. La fel, în jurisprudența dezvoltată la nivelul instanței supreme în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății^2. ... 51. Or, în speță, chestiunea de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate, în contextul în care dispoziția legală a cărei interpretare se solicită a se realiza nu este nici lacunară, nici incompletă sau neclară. ... 52. Astfel, textul art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție relativă de proprietate - în privința existenței și întinderii dreptului - în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc preluarea abuzivă (fiind menționată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare). ... 53. Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumție relativă, întrucât ea operează în „absența unor probe contrare“, ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada, cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea. ... 54. Numai printr-o denaturare a textului (și a modalității răsturnării prezumției relative de proprietate) s-ar ajunge la concluzia că „dovada contrară“ ar putea însemna și că înscrisul de care se prevalează persoana îndreptățită nu întrunește condițiile legii pentru a fi translativ de proprietate, câtă vreme mijlocul de probă de care se folosește partea în dovedirea dreptului său este prezumția (art. 24 din Legea nr. 10/2001), iar nu actele doveditoare menționate în art. 23 din lege. ... 55. Ca atare, partea adversă, care tinde la răsturnarea prezumției relative, este cea care trebuie să facă dovada contrară, respectiv proba apartenenței dreptului altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare. ... 56. Aceasta întrucât, sub aspect probatoriu, existența unei prezumții legale, cum este cea instituită de art. 24 din Legea nr 10/2001, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită, ca o scutire de sarcina probei faptului alegat, evident după ce acesta face dovada faptului vecin și conex pe care se întemeiază prezumția. ... 57. Așadar, interpretarea corectă a textului înseamnă cunoașterea regimului prezumției legale relative (iuris tantum), adică a împrejurării că ea dispensează de dovadă pe cel în favoarea căruia este făcută, mai exact, beneficiarul unei asemenea prezumții trebuie să demonstreze doar faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumția (în speță, faptul că este menționat în actul normativ de preluare), revenind părții adverse sarcina probei contrare. ... 58. Aprecierea conform căreia răsturnarea prezumției s-ar face de chiar beneficiarul acesteia prin faptul că înscrisul depus nu ar îndeplini valențele unui titlu de proprietate în sensul dat de dispozițiile art. 23 din lege (astfel cum au fost explicitate prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) ignoră faptul că cele două texte (art. 23 și 24) reglementează mijloace de probațiune diferite în susținerea dreptului de proprietate: înscrisurile și, respectiv, prezumția. ... 59. O interpretare eronată a textului, prin confundarea ipotezelor legale instituite de două norme distincte, nu deschide însă calea mecanismului de unificare al pronunțării hotărârii prealabile. ... 60. În concluzie, înțelegerea sensului art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare a regimului juridic al prezumției relative, nu ridică dificultăți de interpretare, în condițiile unei norme suficient de clare pentru a nu conduce la soluții diferite. ... 61. Atunci când niciun raționament juridic al instanței de trimitere nu arată în ce ar consta caracterul lacunar al normei, care să necesite o dezlegare de principiu în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de respingere a sesizării ca inadmisibilă^3. ... 62. De asemenea nu este îndeplinită cerința caracterului de noutate al chestiunii de drept. ... 63. A rezultat din consultarea hotărârilor transmise de instanțe (inclusiv de instanța căreia îi aparține completul care a formulat sesizarea) că în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001 s-a dezvoltat o jurisprudență constantă, bazată pe o interpretare adecvată a textului și a sintagmei „probe contrare“, conform căreia s-a reținut, în principiu, că proba contrară care să răstoarne prezumția de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 semnifică proba faptului că, în pofida actului de preluare a imobilului de către stat, care indică drept proprietar o anumită persoană, se dovedește cu alte mijloace de probă că proprietar nu era acea persoană indicată în actul de preluare, ci o alta. ... 64. Instanțele au reținut că, dat fiind specificul restituirii proprietăților preluate abuziv, legiuitorul a instituit reguli derogatorii în materie probatorie, printre care și această prezumție de proprietate, fiind rațional ca, în măsura în care se face dovada preluării bunului de la o anumită persoană, autoritățile vremii considerând-o proprietar la acea dată, măsurile reparatorii să opereze în mod corespunzător, prin repunerea aceleiași persoane în situația avută anterior actului de preluare abuzivă. Numai dovada apartenenței bunului în patrimoniul altei persoane decât cea menționată în actul de preluare înseamnă răsturnarea prezumției relative de proprietate. ... 65. Faptul că jurisprudența, în aplicarea acestui text de lege, se conturase și nu mai era vorba despre o chestiune de drept nouă rezultă și dintr-o hotărâre a aceleiași instanțe (Decizia nr. 168/A/24 februarie 2017 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă) care, învestită cu o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în legătură cu aplicarea aceleiași norme, a respins solicitarea cu motivarea că interpretarea acestor dispoziții „nu reprezintă o noutate în materia contestațiilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001, existând o jurisprudență constantă a instanțelor de judecată, începând chiar cu anul 2001. De asemenea, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost pronunțate numeroase decizii de speță în interpretarea art. 24 din Legea nr. 10/2001“. ... 66. Se constată totodată că, deși în adresa înaintată de Curtea de Apel București, ca urmare a solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție de verificare a jurisprudenței în materie, se precizează că există un punct de vedere minoritar în sensul că „prezumția relativă de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este înlăturată în situația în care, deși notificatorul apare menționat în actul de preluare abuzivă, acesta deține totodată un înscris care nu îndeplinește condițiile de valabilitate ale unui titlu de proprietate, înscris care are semnificația de probă contrară“, acesta nu este reflectat în niciuna dintre hotărârile anexate, fiind doar o opinie exprimată sub aspect teoretic. ... 67. Faptul că la nivelul unui complet (cel care formulează sesizarea) apare o dispută în legătură cu interpretarea dispoziției art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu justifică declanșarea mecanismului de unificare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, ci pe acela al soluționării cauzei în complet de divergență [conform art. 398 alin. (3) din Codul de procedură civilă]. ... 68. Asupra acestui aspect, al verificării condiției noutății, în practica instanței supreme s-a statuat deja că „se pierde caracterul de noutate, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară constantă, opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile“^4 . ... 69. Totodată, așa cum rezultă din cele expuse anterior, nu este îndeplinită cerința ca asupra chestiunii de drept să nu se fi pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, în contextul în care există decizii date în recursuri în casație, la care se face trimitere chiar în conținutul unora dintre hotărârile anexate. ... 70. Condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat nu vizează doar nepronunțarea pe calea unei hotărâri prealabile sau a unei decizii în interesul legii, ci și, în condițiile în care textul nu distinge, pronunțarea pe calea unui recurs în casație, câtă vreme intră în atribuțiile instanței supreme o astfel de judecată și câtă vreme a rezultat că hotărârile pronunțate de aceasta au fost aduse la cunoștința celorlalte instanțe (sau a celorlalți participanți procesuali)^5. ... 71. Altminteri, a considera admisibilă sesizarea doar dacă nu există deja o hotărâre prealabilă sau o decizie în interesul legii ar însemna introducerea unei distincții pe care textul legii nu o face; or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. ... 72. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă este necesar ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar a statua înseamnă a se pronunța, a dezlega o chestiune juridică, potrivit competențelor sale, deci indiferent dacă statuarea s-a făcut printr-o decizie de speță sau de principiu. ... 73. În același sens s-au pronunțat atât doctrina, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența dezvoltată în legătură cu îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate^6. ... 74. Astfel, s-a arătat că această cerință trebuie legată de faptul dacă a făcut sau nu obiectul judecății instanței supreme, căci numai statuările acesteia pot constitui repere de interpretare și aplicare a normelor juridice de către toate instanțele judecătorești, că prin cunoașterea și respectarea statuărilor instanței supreme se poate realiza, în timp, o practică judiciară unitară și previzibilă, iar acest lucru este facilitat în prezent de faptul că soluțiile instanței supreme, atât de speță, cât și cele de principiu, sunt disponibile, putând fi consultate pe site-ul instituției la secțiunile corespunzătoare. ... 75. În mod asemănător s-a mai subliniat în doctrină că această cerință negativă (a nepronunțării anterioare) este îndeplinită și atunci când instanța supremă a analizat chestiunea de drept doar printr-o decizie de speță, pentru că, dacă procedura hotărârii prealabile ar putea fi declanșată numai atunci când respectiva chestiune de drept nu a făcut obiect de recurs în interesul legii, nu s-ar mai fi justificat inserarea condiției ca pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție să nu se afle în curs de soluționare un recurs în interesul legii având ca obiect aceeași chestiune de drept. Aceasta deoarece, în măsura în care nu este vorba despre o schimbare a jurisprudenței, odată ce o problemă de drept a fost dezlegată printr-un recurs în interesul legii, nu ar mai putea forma obiect al unui alt recurs în interesul legii. Pe de altă parte, declanșarea procedurii hotărârii prealabile nu mai este cu putință dacă instanța supremă a statuat asupra chestiunii de drept printr-o decizie de recurs în interesul legii. ... 76. O astfel de interpretare a condiției nepronunțării instanței supreme este dată, pe de o parte, de necesitatea unei discipline jurisdicționale care presupune cunoașterea practicii instanței supreme de către celelalte instanțe și, pe de altă parte, de faptul că rolul constituțional al acesteia, de unificare a interpretării și aplicării legii, se realizează și pe calea deciziilor date în casație, potrivit competenței sale. ... 77. Cu privire la aspect, în doctrină s-a subliniat că recursul în casație previne apariția unei practici judiciare neunitare, dând posibilitatea instanței supreme să spună dreptul și să arate care este interpretarea de urmat de către instanțele de fond. ... 78. Pentru toate considerentele arătate, sesizarea are caracter inadmisibil, întrucât nu aduce în dezbatere o chestiune de drept nouă, care să fie controversată, pe baza unei dispoziții legale lacunare, neclare. În același timp este vorba despre o dispoziție legală, asupra interpretării și aplicării căreia instanța supremă s-a pronunțat prin numeroase decizii de speță, date publicității și preluate, de altfel, în considerentele altor decizii ale instanțelor de apel. ... 79. Se tinde, mai degrabă, prin sesizarea formulată, la deturnarea și denaturarea sensului acestui mecanism de preîntâmpinare a unei practici neunitare în unul de natură dilatorie, de temporizare a judecății în fața instanței învestite cu judecata litigiului^7. ... ...