Decizia ÎCCJ nr. 20/2017 (HP)Punctul VII

VII. Opinia specialiștilor consultați Punctul de vedere al Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public I. Cu privire la admisibilitatea sesizării Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, rezultă următoarele: Prima condiție. Cauza se află „în cursul judecății“, respectiv al apelului formulat împotriva sentinței penale pronunțate de instanța de fond, prin care s-a dispus condamnarea inculpaților trimiși în judecată pentru comiterea unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. S-a apreciat că, în raport cu jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, această condiție de admisibilitate este îndeplinită în speță. A doua condiție. Chestiunea de drept pendinte nu a mai făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În deplin acord cu constatările instanței de trimitere, din consultarea jurisprudenței în materie a rezultat că și această condiție este îndeplinită. A treia condiție. Chestiunea de drept, obiect al sesizării, trebuie să fie aptă să influențeze soluționarea fondului cauzei. În raport cu considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, cap. VIII, paragrafele 7-8, rezultă că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului. Prin sintagma «soluționarea pe fond a cauzei» folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării și procesul penal în curs trebuie astfel să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță“. Se impune a se reaminti și dictum-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție din considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, cap. XIII, paragrafele 8-10, conform căruia „scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate“. Este deci clar că prin procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală se reclamă existența mai multor interpretări diferite, dar aparent la fel pertinente, ale aceluiași text legal și se solicită instanței supreme eliminarea interpretărilor neconforme cu sensul veritabil al normei. Condiția este ca interpretarea textului legal în discuție să aibă consecințe juridice asupra rezolvării acțiunii penale sau civile în litigiul penal aflat în fața instanței a quo. În speță, textul a cărui interpretare se solicită este cel prevăzut în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și se referă la obligația de a păstra și conserva contraprobe prelevate din drogurile ridicate în vederea confiscării și supuse procedurii de distrugere. Se solicită a se lămuri dacă această obligație trebuie extinsă și la alte materii, cum este situația (uzuală în cazul investigațiilor referitoare la droguri) în care se realizează rapoarte de constatare tehnico-științifică, ce implică metode de analiză fizico-chimică a drogurilor. Mai precis, se pune întrebarea dacă și în acest caz este obligatorie conservarea de contraprobe din materialele stupefiante ce au fost supuse procedurii de analiză. Prima facie, s-ar părea că există o relație de dependență între stabilirea unei obligații de conservare a contraprobelor în general și soluționarea fondului cauzei, prin prisma respectării principiului aflării adevărului. Conform art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“. În consecință, soluționarea fondului cauzei nu se poate face în absența probelor și doar acestea sunt susceptibile să conducă la adevăr. Dintr-o altă perspectivă, conform art. 99 alin. (3) din Codul de procedură penală, „În procesul penal, persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe“. Exercițiul acestui drept trebuie garantat astfel încât să fie respectate prevederile Constituției României, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte [art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Ca expresie a acestei garanții sunt prevăzute expres ipotezele ce permit respingerea unei cereri în probatoriu [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Prin urmare, în afara ipotezelor reglementate de lege, organele judiciare au obligația de a permite exercițiul deplin al dreptului participanților la proces de a solicita administrarea de probe în vederea apărării intereselor lor procesuale. Această obligație presupune și punerea la dispoziția titularilor cererilor în probatoriu a mijloacelor prin care exercițiul dreptului să nu fie unul teoretic și iluzoriu, ci concret și efectiv. Existența contraprobelor reprezintă unul din aceste mijloace, în absența căruia cererea de solicitare a unei expertize nu se poate realiza. Suprimarea posibilității inculpatului de a solicita o expertiză care să conteste probele incriminatorii (în speță, raportul de constatare tehnico-științifică), din rațiuni de absență a contraprobelor, echivalează cu încălcarea dreptului la apărare și cu prejudicierea soluționării în mod echitabil a fondului cauzei. În consecință, rezultă că relația de dependență între cele doi termeni este una dovedită. În pofida acestor aparențe, o analiză atentă a situației din speță trebuie realizată pentru a înlătura o serie de aspecte susceptibile de a genera confuzie. În primul rând, se impune a observa că textul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ce face obiectul interpretării solicitate de instanța de trimitere, este atașat unei ipoteze legale precise, distrugerea drogurilor în condițiile art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală. Acest ultim text prevede că dacă „s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezența judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei“. Prin urmare, nu este niciun dubiu că obligația de conservare a contraprobelor în cuprinsul normei din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se referă la o situație reglementată post-sententiam, incidentă după finalizarea soluționării fondului cauzei. Numai așa devine explicabilă referința la judecătorul delegat cu executarea. De aici rezultă că se solicită interpretarea unui text ce nu are legătură cu soluționarea fondului, ci cu o situație juridică ulterioară lui. Din acest punct de vedere, chestiunea de drept nu poate întruni condițiile de admisibilitate. În al doilea rând, în cuprinsul încheierii de sesizare s-a arătat faptul că inculpații au formulat mai multe excepții în fața judecătorului de cameră preliminară cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, invocându-se că nu au fost păstrate contraprobe în ceea ce privește cumpărările autorizate de droguri. Prin urmare, referința la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nici nu era necesară, cât timp există un text expres care obligă la ridicarea probelor pentru analiză cel puțin în dublu. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia unui substituent procesual. Proba lăsată în custodia persoanei respective constituie contraprobă. În consecință, imposibilitatea administrării unei expertize, datorată lipsei contraprobelor, nu derivă din încălcarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci din a art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, sub acest din urmă aspect putându-se pune în discuție nelegalitatea administrării probei cu expertiza. Nu este deci, nevoie de interpretarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul dacă este incidentă obligația de păstrare a contraprobelor și în cazul procedeelor probatorii ale constatării tehnico-științifice, ci de aplicarea art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală. Acest text nu distinge cu privire la prelevarea în cel puțin dublu exemplar a probelor de analiză, în funcție de natura probelor (de exemplu, exclusiv probe biologice), putându-se aplica, în principiu, în orice situație. Sub acest aspect devine evident că procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-o manieră ce nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. În al treilea rând, existența unei prezumții de inechitate a procedurilor penale generate de privarea inculpaților de posibilitatea de a se efectua o contraexpertiză cu privire la substanțele active conținute în materiile stupefiante ridicate în cauză este condiționată de formularea efectivă în probatoriu a unei asemenea cereri și de respingerea acesteia de către organul judiciar. Nu se poate pretinde o încălcare a caracterului echitabil al procesului penal in abstracto, independent de comportamentul procesual al părții interesate. Dacă inculpații au formulat o asemenea cerere, atunci se impune analiza motivelor de respingere a cererii. Unul dintre motive [art. 100 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală] se referă la situația în care proba este imposibil de obținut. Este de discutat dacă imposibilitatea de obținere a probei poate fi reținută atunci când este imputabilă organului judiciar. Astfel, dacă lipsa contraprobei se datorează lipsei prelevării a suficiente mostre de analiză, iar această situație obstaculează administrarea unor probe ulterioare, respingerea respectivei probe pare a fi un caz clasic de invocare a propriei culpe. În aceste ipoteze, păstrarea echilibrului procesual impune excluderea mijlocului de probă contestat (în speță raportul de constatare tehnico-științifică) pentru administrarea neloială a acestuia. Organul judiciar nu trebuie să pună partea interesată în situația de a fi în imposibilitate de a formula o cerere în probatoriu, datorită manierei în care a gestionat administrarea probelor în proces. În ipoteza în care o cerere de expertiză nu a fost însă formulată în cadrul procesului, se apreciază că nu există o chestiune de drept care să necesite o interpretare de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii pe fond. În al patrulea rând trebuie avute în vedere anumite particularități ale prelevării contraprobelor în cazul infracțiunilor de trafic și consum ilicit de droguri. În doctrină s-a arătat că „nu se poate proceda la lăsarea unui eșantion al probei ridicate pentru analiză dacă deținerea acesteia nu este legală (de pildă, în ipoteza în care sunt ridicate droguri)“. În consecință, lipsa contraprobelor s-ar datora unei situații ce nu poate fi imputabilă organului judiciar. La aceasta se adaugă și împrejurarea că, adesea, cantitățile de materiale stupefiante ridicate de la inculpați se consumă integral cu ocazia analizelor fizico-chimice, astfel încât nu mai există posibilitatea fizică a conservării unor contraprobe de către organul judiciar. Această situație poate genera într-adevăr un dezechilibru procesual ce se impune a fi reparat. Cea mai bună restabilire în acest context a caracterului echitabil al procesului pare a fi contradictorialitatea procedeelor probatorii. Astfel, părțile interesate ar trebui să aibă posibilitatea să participe la realizarea raportului de constatare tehnico-științifică (prin experți asistenți, de exemplu), astfel încât obiecțiile de imparțialitate să nu mai poată fi formulate. Această chestiune este însă una de lege ferenda ce excedează cadrului procedurii pendinte. Pentru argumentele expuse mai sus, nefiind îndeplinită ultima din condițiile sesizării, aceasta se impune a fi respinsă ca inadmisibilă. ... II. Cu privire la fondul sesizării Carența procesuală identificată mai sus dispensează analiza fondului sesizării. ... ...