Decizia ÎCCJ nr. 25/2017 (HP)Punctul X

X. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a specialiștilor cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. A fost transmis punctul de vedere al specialiștilor Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest Timișoara. Sub aspectul admisibilității sesizării, cu referire la cerințele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a susținut că, dacă primele două condiții sunt îndeplinite (Curtea de Apel București fiind învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță și existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective), în ceea ce privește cea de-a treia condiție, s-ar putea aprecia că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat printr-un recurs în interesul legii. S-a menționat că în cauză există o soluționare implicită a problemei, prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, prin care s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare [fost art. 11 lit. c) , fost art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare], nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare), raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală. S-a apreciat că, folosindu-se termenul „infracțiune“ la singular, atât pentru omisiunea, cât și pentru acțiunea de falsificare, spre deosebire de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, implicit se înțelege că, în concepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea reprezintă modalități alternative de realizare a elementului material al unei infracțiuni unice, complexe, subliniindu-se că în mod similar a decis instanța supremă și prin Decizia nr. 71/RC/2016. În consecință, s-a susținut că, în situația în care Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22 decembrie 2008, ar putea fi considerată drept pronunțare asupra problemei de drept supuse discuției, sesizarea de față devine inadmisibilă. Pe fondul sesizării s-a susținut că din interpretarea literală a textului de lege în discuție nu se poate concluziona că intenția legiuitorului a fost ca acțiunile și omisiunile enumerate în cuprinsul art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, să constituie mai multe infracțiuni distincte, ci doar modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de evaziune fiscală. ...