Decizia ÎCCJ nr. 4/2017 (HP)Punctul X

X. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Singurul punct de vedere transmis a fost cel al Facultății de Drept din cadrul Universității „Nicolae Titulescu“ din București, care a precizat că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. S-a apreciat că problema a cărei dezlegare se solicită este aceea de a ști dacă, față de succesiunea în timp a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 9 din 17 aprilie 2015 și a Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016, este incident principiul legii penale mai favorabile în cauzele în care se încheie un acord de mediere. În opinia exprimată s-a apreciat că aceasta nu este o situație de aplicare a principiului mitior lex, principiu care are ca premisă de aplicare ipoteza unei succesiuni de legi penale și intervine inclusiv în cazul în care vreuna dintre acestea ar fi declarată neconstituțională. Or, Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 prin care Înalta Curte de Casație Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a dat o interpretare obligatorie dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 nu echivalează cu o lege penală, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016 nu s-a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006. Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia hotărârilor prealabile și a recursurilor în interesul legii nu sunt legi organice și nici ordonanțe de urgență. Acestea nu reprezintă nici „alte acte normative care la data adoptării aveau putere de lege“, întrucât nu sunt adoptate după principiile generale ale procesului de legiferare în România. De altfel, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a sesizărilor din partea instanțelor de judecată în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost instituită de legiuitor pentru realizarea obiectivului de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii în condițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, obiectiv urmărit, de altfel, și prin intermediul recursului în interesul legii. În acest sens este și practica constantă a Curții Constituționale (Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014; Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013; Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007). În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016, aceasta este una interpretativă, fiind guvernată din acest punct de vedere de cele statuate printr-o altă Decizie a Curții Constituționale, nr. 536 din 28 aprilie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011), unde se arată că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare“. Așadar, în urma Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016, dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 au fost constatate constituționale într-o anumită interpretare, ceea ce exclude aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Codul penal. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Aceasta înseamnă că deciziile pronunțate de instanța de contencios constituțional se aplică tuturor situațiilor juridice în desfășurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării. În opinia exprimată, această interpretare a problemei de drept supuse dezlegării nu contravine Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 7 din Convenție. În acest sens, a invocat Decizia de inadmisibilitate din 22 septembrie 2015 pronunțată în Cauza Cristian Borcea c. României, în care Curtea Europeană a reamintit că regulile cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenție nu se aplică decât dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea acestora. Per a contrario, Curtea Europeană nu consideră că problema cauzelor care înlătură răspunderea penală este una susceptibilă a intra sub incidența acestui articol (așadar, nici sub incidența mitior lex). ...