Decizia CCR nr. 633/2022Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța judecătorească, autoare a acesteia, susține, în esență, că dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) și ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal încalcă prevederile constituționale privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, principiul legalității, egalitatea în drepturi, libertatea individuală și restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. În acest sens, arată că, în situația neprezentării inculpatului la judecată, condiționarea amânării aplicării pedepsei și, respectiv, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere de manifestarea unui acord expres al infractorului cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, coroborată cu lipsa unei obligații legale în sarcina organelor de urmărire penală de a verifica existența acestui acord, contribuie, în mod determinant, la aplicarea unei sancțiuni disproporționate. Menționează că, în speță, inculpatul a fost ascultat în faza de urmărire penală, a recunoscut săvârșirea faptei, dar nu și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității și nici nu a fost întrebat cu privire la acest aspect, iar în cursul judecății nu a putut fi găsit. În măsura în care probele administrate în cauză conduc la concluzia că fapta săvârșită constituie infracțiune, întrucât legea nu prevede alternativ pedeapsa amenzii, instanța va aplica, în mod automat, inculpatului o pedeapsă cu închisoarea, cu executare în regim de detenție. Într-o atare ipoteză, chiar dacă ar considera că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate redusă și aplicarea pedepsei, respectiv executarea acesteia în regim de detenție nu sunt necesare, instanța nu poate proceda la amânarea aplicării pedepsei și nici la condamnarea inculpatului cu suspendarea executării pedepsei închisorii. Astfel, având în vedere lipsa acordului inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, instanța se află în imposibilitatea legală de a alege un regim mai blând de individualizare a pedepsei sau a executării acesteia. Așadar, procesul de individualizare judiciară a pedepsei devine un act pur formal, fiind încălcat principiul proporționalității, care impune ca măsurile luate de stat să fie adecvate situațiilor juridice cărora li se adresează. Arată că, potrivit practicii judiciare constante, săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, neurmată de niciun incident rutier, în condițiile în care inculpatul nu are antecedente penale, face ca acesta să fie eligibil pentru un regim alternativ de individualizare a pedepsei, iar nu pentru o pedeapsă cu executare în regim de detenție, care, într-o atare speță, ar fi caracterizată prin asprime, iar nu prin fermitate. Or, asprimea în individualizarea pedepselor înseamnă lipsă de proporționalitate, conducând la încălcarea prevederilor art. 23 și 53 din Constituție. Instanța judecătorească, autoare a excepției, observă că dispozițiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la judecată nu au corespondent în faza de urmărire penală, deși în cursul acesteia din urmă este mai frecvent contactul persoanei acuzate cu autoritatea judiciară. În acest mod, lipsa inculpatului de la judecată, chiar dacă este imputabilă acestuia, coroborată cu inexistența unei obligații legale în sarcina organelor de urmărire penală de a verifica acordul persoanei acuzate referitor la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, determină imposibilitatea alegerii unui regim mai blând de individualizare a pedepsei sau a executării acesteia, textele criticate fiind lipsite de previzibilitatea necesară legii. De asemenea, susține că normele din materia amânării aplicării pedepsei nu sunt corelate, în condițiile în care acordul infractorului este obligatoriu, însă obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate este facultativă. ...