Decizia CCR nr. 501/2021Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată, autoare a acesteia, susține, în esență, că dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. În acest sens, arată că, printre condițiile prevăzute de dispozițiile art. 83 și 91 din Codul penal pentru ca instanța să poată dispune amânarea aplicării pedepsei și, respectiv, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se numără și acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Întrucât manifestarea acestui acord intervine într-un moment în care procesul nu este finalizat și nu este stabilită vinovăția inculpatului, consideră că este încălcată prezumția de nevinovăție, care „presupune ca orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni să fie considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre judecătorească, urmând ca probele să fie administrate loial și legal în vederea stabilirii adevărului în cauză“. Având în vedere că inculpatul beneficiază de dreptul la tăcere, în sensul că are dreptul de a face sau nu declarații în cauză după cum consideră de cuviință, tot așa acesta „nu poate fi obligat să își exprime acordul pentru ceva care se va putea realiza în viitor, după definitivarea cauzei, cum ar fi prestarea unei munci care presupune temporar acceptarea sau însușirea propriei vinovății“. În caz contrar, se încalcă prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, ca urmare a faptului că inculpatul este forțat să își asume vinovăția în cauză, respectiv condamnarea penală, ipostază în care își exprimă acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, „acord care în niciun caz nu poate fi considerat că ar fi fost exprimat liber și neviciat“. Apreciază că, pentru respectarea principiilor constituționale a căror încălcare a fost invocată, „manifestarea acordului ar trebui să aibă loc doar după finalizarea procesului penal“, întrucât numai atunci se știe cu certitudine dacă mai este necesar un astfel de acord, și anume în cazul în care s-a pronunțat condamnarea inculpatului, sau nu mai este necesar - în cazul în care instanța a pronunțat achitarea sau renunțarea la aplicarea pedepsei. În acest sens, instanța invocă și dispozițiile art. 93 alin. (3) din Codul penal, în care legiuitorul nu se referă la inculpat, ci la condamnat, stabilind că, pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Susține că inconsecvența legiuitorului intervine cu privire la momentul în care poate fi constatată imposibilitatea obiectivă, din motive medicale, a infractorului de a presta o muncă, întrucât în cazul amânării aplicării pedepsei o atare constatare trebuie făcută în cursul soluționării procesului penal, în timp ce în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere constatarea respectivă poate avea loc numai în cursul executării pedepsei. ...