Decizia CCR nr. 23/2022Punctul 6

6. Curtea de Apel Brașov - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că, prin actualul Cod de procedură penală, legiuitorul a reglementat explicit principiul separării funcțiilor judiciare, prevăzând în dispozițiile art. 3 alin. (1) din acest cod că în procesul penal se exercită: a) funcția de urmărire penală; b) funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată; și d) funcția de judecată. Alineatul (6) al articolului menționat explică funcția prevăzută la alin. (1) lit. c) , stabilind că asupra legalității actului de trimitere în judecată și probelor pe care se bazează acesta, precum și asupra legalității soluțiilor de netrimitere în judecată se pronunță judecătorul de cameră preliminară, în condițiile legii. Există însă și alte proceduri penale pe care legiuitorul le-a dat în competența judecătorului de cameră preliminară, cum ar fi verificarea legalității și temeiniciei ordonanței de redeschidere a urmăririi penale [art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală], confiscarea specială și desființarea unui înscris în cazul clasării (art. 549^1 din Codul de procedură penală), precum și procedurile relative la luarea, confirmarea, înlocuirea și încetarea măsurilor procesuale provizorii de siguranță în situația dispunerii unei soluții de netrimitere în judecată [art. 315 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală]. Din logica normelor procesual penale care stabilesc competențele judecătorului de cameră preliminară rezultă că acestea nu se limitează numai la procedura camerei preliminare, instituită de dispozițiile art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, care reglementează verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Tot astfel, celelalte proceduri date prin lege în competența judecătorului de cameră preliminară, fiind distincte de procedura prevăzută de dispozițiile art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, nu trebuie circumscrise acestor din urmă prevederi de lege, ci urmează calea instituită de normele care le reglementează. În consecință, procedura soluționării plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, instituită prin prevederile art. 341 din Codul de procedură penală, nu are, în afara judecătorului de cameră preliminară, niciun element comun cu procedura camerei preliminare, prevăzută de dispozițiile art. 342 și următoarele din acest cod. Prin urmare, lipsa de previzibilitate și de claritate invocată în susținerea excepției de neconstituționalitate nu se susține. În ceea ce privește critica potrivit căreia dispozițiile de lege criticate aduc atingere liberului acces la justiție și dreptului la apărare, deoarece permit judecătorului de cameră preliminară ca, în baza unei analize sumare a probelor și în lipsa unei cercetări judecătorești, să dispună fie închiderea procesului penal, fie începerea judecății, menționează că niciunul dintre cele două drepturi constituționale invocate nu este absolut. Invocă și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (deciziile nr. 894 din 5 decembrie 2006 și nr. 462 din 17 septembrie 2014). Faptul că în procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu se realizează o administrare a probatoriului în aceleași condiții ca în cursul judecății nu este de natură a aduce atingere drepturilor pretins încălcate, câtă vreme soluțiile care se pot dispune în cadrul acestei proceduri nu sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 396 din Codul de procedură penală. Mai arată că accesul liber la justiție nu poate fi înțeles ca garantând că orice sesizare a organelor judiciare, dacă îndeplinește anumite condiții formale, trebuie să ajungă în faza judecății. Dimpotrivă, organele de urmărire penală sunt ținute să respecte prevederile art. 16 din Codul de procedură penală și, astfel, atunci când identifică vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale să dispună o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată. ...