Decizia CCR nr. 651/2021Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile criticate din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituționale privind statul de drept în componenta sa referitoare la garantarea drepturilor cetățenilor, principiul legalității, accesul liber la justiție, viața intimă, familială și privată, secretul corespondenței și restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și dispozițiile privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, consideră că utilizarea sintagmei „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ echivalează cu „includerea altor organe specializate ale statului în rândul celor care au atribuții de punere în executare a autorizației de interceptare“, ceea ce conduce la o „ingerință a serviciilor secrete în justiție“. Susține că măsura nu este democratică, necesară și legitimă, astfel că se încalcă principiul proporționalității. Apreciază că Ministerul Public dispune de un serviciu specializat care poate acoperi toate necesitățile tehnice de punere în executare a autorizațiilor de interceptare, neavând nevoie de sprijinul tehnic al Serviciului Român de Informații. Subliniază că, făcând abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la măsurile de supraveghere tehnică (de exemplu, Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României), instanțele naționale au continuat să justifice intervenția Serviciului Român de Informații în activitatea de urmărire penală pe baza prevederilor art. 91^2 din Codul de procedură penală din 1968, calificând activitățile de cercetare penală ale acestui serviciu ca reprezentând un simplu sprijin tehnic. Susține că, în realitate, aceste acte realizate de Serviciul Român de Informații constituie mult mai mult decât un simplu sprijin tehnic și că, în practică, numeroase probe sunt obținute anterior datei aprobării mandatului de supraveghere. Arată că serviciile secrete au atribuții doar în domeniul siguranței naționale, iar nu și în cel al urmăririi penale, având însă posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală în situația constatării săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală cu privire la siguranța statului. Consideră că noțiunea de „sprijin tehnic“ constituie poarta prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală, context în care persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică nu beneficiază de garanțiile specifice asigurării drepturilor fundamentale invocate în susținerea excepției, având în vedere lipsa de acces la informațiile obținute prin interceptare, considerate clasificate, lipsa de înștiințare cu privire la dispunerea măsurilor respective etc. Apreciază că sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“ din cuprinsul dispozițiilor art. 91^2 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968 este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât Codul nu prevede care sunt persoanele sau organele care intră în categoria celor chemate să acorde sprijin tehnic la realizarea interceptărilor, alături de procuror și de organele de cercetare penală. Totodată, având în vedere că supravegherea tehnică este o măsură procesual penală care are ca efect o restrângere a vieții private și de familie, justificată de interesul public al realizării instrucției penale, consideră că lipsa de precizie și previzibilitate a normei referitoare la punerea în executare a mandatului de interceptare este de natură a încălca dreptul la respectarea vieții private și de familie. De asemenea, susține că normele din alte state ale Uniunii Europene care reglementează activitatea de supraveghere tehnică sunt clare și previzibile și vizează numai organele judiciare, și anume judecătorul de instrucție, organele de urmărire penală și organe ale poliției, cu precizarea că, „din punct de vedere tehnic, la realizarea acestei activități sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicații sau din alte domenii expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală“. Arată că textul de lege criticat nu prevede nici domeniul de activitate specific al persoanelor care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări, în condițiile în care, în România, activează, potrivit legii, în afara Serviciului Român de Informații, numeroase organe specializate în diverse domenii, printre care se numără „Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței și Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală“. Referitor la cerințele privind claritatea, precizia și previzibilitatea legii, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 553 din 16 iulie 2015, paragraful 23, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, Rotaru împotriva României, paragraful 52, Sissanis împotriva României, paragraful 66, și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 34. În ceea ce privește materia interceptărilor arată că, prin Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunțată în Cauza Weber și Saravia împotriva Germaniei, paragrafele 93-95, Curtea de la Strasbourg a generalizat jurisprudența sa cu privire la cerința previzibilității legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată (Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp împotriva Elveției, paragraful 72, și Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, paragraful 46). Astfel, autorul excepției concluzionează că, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, legislația în materia interceptării convorbirilor sau comunicărilor trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (materia respectivă trebuie reglementată la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, normele trebuie să fie redactate clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceasta înseamnă că reglementarea în domeniul interceptărilor poate fi realizată numai printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu prin legislația infralegală, adică prin acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, acte caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate. ...