Decizia CCR nr. 691/2017Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantei părții prezente, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate. Se arată că, prin memoriul depus la dosarul cauzei, autoarea excepției a solicitat extinderea controlului de constituționalitate asupra celorlalte articole din Codul de procedură penală referitoare la citare, fiind, astfel, invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 259, art. 261 alin. (4) , art. 261^1 și art. 264 din Codul de procedură penală. Se susține că dispozițiile legale anterior menționate, luate separat, dar, mai ales, în coroborare cu art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, încalcă prevederile constituționale ale art. 16, 21 și 24, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se precizează că prezenta excepție este prima excepție de neconstituționalitate invocată, care vizează dispozițiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma lor modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la citare și, în mod special, la Decizia nr. 507 din 5 iulie 2016, paragrafele 20-25. Se arată că autoarea excepției se găsește într-o situație diferită de cele invocate până acum și că, practic, toate remediile indicate de Curtea Constituțională în decizia anterior menționată, ca fiind eficiente și ca permițând accesul la justiție unei persoane trimise în judecată, nu se mai regăsesc în actuala reglementare, din cauza felului în care a fost modificat art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se susține că practica judiciară, ulterioară pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a condus la ideea că trebuie să existe o procedură de citare indiferent dacă se formulează sau nu cereri și excepții în procedura de cameră preliminară, pentru ca persoanele interesate, odată ce au avut la cunoștință că sunt părți ale unui proces penal și le-a fost comunicat rechizitoriul, să își poată exercita dreptul de a formula cereri și excepții. Or, textul criticat vine în contradicție cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014. Se arată că singurul argument în susținerea constituționalității dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală este celeritatea. Însă, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că standardele dreptului la apărare nu pot fi restrânse din motive de celeritate. Pentru acest motiv, se arată că textul criticat, coroborat cu prevederile Codului de procedură penală referitoare la citare, sunt neconstituționale, aducând atingere accesului la justiție. Se susține că inculpatul are cunoștință de existența procesului penal doar prin comunicarea rechizitoriului, spre deosebire de regimul juridic reglementat potrivit Codului de procedură penală din 1968, care prevedea prezentarea materialului de urmărire penală, act procedural ce inducea ideea începerii unui proces penal. Se arată că, întrucât Codul de procedură penală în vigoare nu reglementează un remediu, prin care să se verifice dacă procedura de comunicare a rechizitoriului este legal îndeplinită, inculpatul care nu a primit rechizitoriul nu are nicio posibilitate legală de a formula cereri și excepții. Se mai arată că nici judecătorul care este sesizat cu o astfel de situație nu beneficiază de un cadru legal care să îi permită să verifice legalitatea procedurii de citare sau în care să fie prezent un procuror sau un apărător din oficiu, care să poată atrage atenția instanței cu privire la un eventual viciu privind citarea sau asupra necesității efectuării unor demersuri suplimentare pentru a se verifica dacă, într-adevăr, inculpatul este cel care manifestă o atitudine de delăsare față de cauză sau, dimpotrivă, nu s-a realizat o comunicare eficientă a rechizitoriului. Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârea din 17 ianuarie 2017, pronunțată în Cauza Carbochim și alții împotriva României, prin care instanța europeană a analizat procedurile realizate prin afișare. Se susține că procedura existentă înaintea modificărilor legislative operate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 era una echitabilă. Se susține că textele criticate consacră o ficțiune juridică menită să asigure celeritatea procesului penal, însă viciile privind citarea, care sunt sancționabile cu nulitatea relativă, trebuie discutate în contradictoriu. Se arată că ele nu pot fi remediate în cadrul procedurii privind contestația în anulare, la acel moment procesual persoana interesată nemaifiind în drept să formuleze cererile și excepțiile pe care le poate invoca în cadrul procedurii camerei preliminare. Se conchide că prevederile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, coroborat cu dispozițiile legale din cuprinsul aceluiași cod referitoare la procedura de citare, nu conferă garanțiile constituționale arătate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014. ...