Decizia CCR nr. 641/2017Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Referitor la forma de vinovăție cu care este săvârșită infracțiunea de gestiune frauduloasă, se arată că nu există nicio diferență între felul în care aceasta este reglementată la art. 242 alin. (1) și alin. (3) din Codul penal și modalitatea în care aceeași infracțiune era reglementată în Codul penal din 1969. Se susține că este adevărat că în actuala reglementare legiuitorul a renunțat la condiția săvârșirii faptei cu rea-credință, însă, conform art. 16 din Codul penal, o faptă poate fi săvârșită din culpă numai atunci când legea o prevede în mod expres. De altfel, condiția relei-credințe nu era interpretată, conform dispozițiilor Codului penal din 1969, în sensul că ar fi impus săvârșirea infracțiunii cu intenție directă, în același sens fiind și jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 673 din 17 noiembrie 2016, paragraful 32, referitor la semnificația, în general, a noțiunii de „rea-credință“. Se apreciază, totodată, că nu există nicio problemă de previzibilitate a textului criticat și că jurisprudența este constantă în stabilirea conținutului constitutiv al infracțiunii analizate. De asemenea se arată că prevederile art. 242 alin. (1) și alin. (3) din Codul penal nu condiționează existența infracțiunii de încălcarea unei legi, lipsa acestei condiții fiind explicabilă; se susține că este firească pedepsirea, conform textelor criticate, spre exemplu, a tutorelui care își încalcă obligația de a-l proteja pe minor, prin săvârșirea unor acțiuni păgubitoare cu privire la bunurile acestuia. Se arată că infracțiunea de gestiune frauduloasă a fost reglementată identic din perspectiva elementelor anterior menționate încă din cuprinsul Codului penal din 1936, respectiv la art. 539. Se face, totodată, trimitere la elemente de drept comparat, fiind dat ca exemplu art. 4 din Actul privind fraudele din 2006, din Regatul Unit, conform căruia frauda prin abuzul de poziție este o infracțiune aproape similară celei de gestiune frauduloasă prevăzută la art. 242 alin. (1) din Codul penal, având o sferă mai amplă de aplicare doar cu privire la persoanele vizate, întrucât pedepsește și persoana care expune alte persoane riscului de a suferi o pagubă, nefiind necesară constatarea producerii unei pagube efective. ...