Decizia CCR nr. 641/2017Punctul 17

17. Având în vedere aceste considerente, legiuitorul nu a prevăzut condiția ca faptele ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de gestiune frauduloasă să fie săvârșite cu încălcarea legii, așa cum autorul excepției de neconstituționalitate consideră necesar pentru asigurarea legalității incriminării, întrucât, datorită felului în care a fost concepută, gestiunea frauduloasă presupune, în primul rând, o încălcare, de către făptuitor, a unui act de acordare a încrederii încheiat cu proprietarul bunurilor, încredere care este de esența acestei infracțiuni, precum și a restului infracțiunilor reglementate în capitolul III (intitulat, astfel cum s-a arătat mai sus, „Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii“) al titlului II al Părții speciale a Codului penal. Așa fiind, spre deosebire de infracțiunea de abuz în serviciu, care presupune încălcarea de către funcționarul public a unei obligații, care, având în vedere natura funcției deținute, nu poate fi decât o obligație de natură legală, ce face parte din conținutul unui raport juridic de drept public, pe care funcționarul public îl încheie cu instituția publică în cadrul căreia își desfășoară activitatea, infracțiunea de gestiune frauduloasă presupune existența, în sarcina subiectului activ, a obligației de administrare a bunurilor altuia, a actului prin care proprietarul bunurilor ce formează obiectul material al infracțiunii de gestiune frauduloasă acordă încredere subiectului activ al acestei infracțiuni, presupunând, de fapt, un raport juridic de drept civil, din al cărui conținut face parte și obligația de administrare sau conservare a bunurilor. Aceasta întrucât, conform dispozițiilor art. 792 din Codul civil, calitatea de administrator al bunurilor altuia poate avea ca izvor un legat sau o convenție, iar obligațiile ce incumbă persoanei care are această calitate sunt expres reglementate în titlul V - „Administrarea bunurilor altuia“ al cărții a III-a - „Despre bunuri“ a Codului civil. Prin urmare, orice faptă de încălcare, de către persoana căreia i-a fost încredințată administrarea sau conservarea unor bunuri, a unei obligații existente în sarcina sa, care pricinuiește o pagubă proprietarului, constituie infracțiunea de gestiune frauduloasă, iar izvorul obligațiilor asumate de către subiectul activ al infracțiunii, în favoarea subiectului pasiv, este actul juridic civil, legat sau convenție, prin care făptuitorului îi este acordată respectiva încredere. Astfel, spre deosebire de infracțiunea de abuz în serviciu, care presupune, în vederea asigurării caracterului legal al incriminării, posibilitatea determinării, a priori săvârșirii faptelor, de către funcționarul public a tuturor obligațiilor prevăzute în sarcina sa prin lege, obligații a căror încălcare poate atrage răspunderea sa penală, în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă, atât existența actului juridic civil ce are ca obiect administrarea sau conservarea bunurilor, cât și obligațiile rezultate din acest act sunt cunoscute făptuitorului în momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât conținutul acestor obligații a fost determinat și asumat de el din momentul nașterii raportului juridic civil corespunzător. Mai mult, actul de acordare a încrederii în legătură cu relațiile sociale de natură patrimonială este, de regulă, unul intuitu personae. Or, toate aceste aspecte sunt de natură a conferi un caracter clar, precis și previzibil normei juridice penale criticate. De altfel, nesocotirea încrederii acordate prin același mecanism, mai sus analizat, în legătură cu desfășurarea unor relații sociale de natură patrimonială, se află la baza tuturor normelor juridice de incriminare din cuprinsul capitolului III al titlului II al Părții speciale a Codului penal. ...