Decizia CCR nr. 64/2017Paragraful 18

15. În continuare, sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 134 din 10 martie 2005, nr. 258 din 14 martie 2006, nr. 421 din 9 mai 2007 şi nr. 919 din 6 iulie 2011 în ceea ce priveşte determinarea conţinutului normativ al sintagmelor "situaţia extraordinară" şi "urgenţa reglementării" cuprinse în art. 115 alin. (4) din Constituţie. În acest context, se subliniază, făcându-se trimitere şi la un material transmis Avocatului Poporului de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că nu există o situaţie extraordinară care să fi impus emiterea ordonanţei de urgenţă criticate pentru următoarele considerente: modificările aduse art. 269 din Codul penal nu au figurat în proiectul ordonanţei de urgenţă pentru care a fost solicitat şi obţinut avizul Consiliului Superior al Magistraturii; modificările aduse infracţiunii de abuz în serviciu sub pretextul punerii în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 depăşesc cadrul trasat de această decizie; în acest sens, se arată că s-a introdus (a) sintagma "vătămare gravă, certă şi efectivă a drepturilor sau intereselor", sintagmă lipsită de previzibilitate, (b) un prag minim de 200.000 lei în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin infracţiune, aspect care reprezintă un mod arbitrar de a rezolva "problema", precum şi (c) reducerea considerabilă a limitelor de pedeapsă, aspect care oferă posibilităţi limitate în individualizarea in concreto a cuantumului pedepsei aplicate în funcţie de întinderea prejudiciului; abrogarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu nu este argumentată în preambulul ordonanţei de urgenţă; decizia Curţii Constituţionale în considerarea căreia se propune modificarea art. 336 din Codul penal este deja aplicată în mod unitar de poliţie, parchete şi instanţe, astfel încât decizia nu a creat în practica judiciară o situaţie cu caracter extraordinar, care să împiedice înfăptuirea justiţiei; în ceea ce priveşte limitarea depunerii denunţului într-un anumit termen instituit prin art. II pct. 3 din ordonanţa de urgenţă, se arată că acest text are carenţe de ordin constituţional de fundamentare a conţinutului normei, de tehnică legislativă şi de corelare cu celelalte dispoziţii procedurale. Se susţine că nu se poate identifica vreo situaţie care, prin caracterul său extraordinar, să reclame modificarea instituţiei tradiţionale a denunţului exonerator în cazul infracţiunilor de luare de mită şi cumpărare de influenţă şi, cu atât mai puţin, nici vreun motiv pentru care o atare intervenţie normativă nu ar putea fi amânată; se mai arată că pentru transpunerea Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 şi Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015 există deja iniţiative legislative aflate în procedură parlamentară, drept pentru care nu se poate susţine existenţa unei situaţii extraordinare şi a urgenţei reglementării; necesitatea transpunerii directivei antereferite nu era iminentă; se mai arată că Guvernul, chiar şi în privinţa directivelor al căror termen de implementare expirase, a apelat la proceduri parlamentare obişnuite (cu titlu exemplificativ, se menţionează Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative); unele din intervenţiile legislative operate prin ordonanţa de urgenţă (art. I pct. 2, limita valorică din conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu şi art. II pct. 3) excedează motivelor invocate în preambulul acesteia.