Decizia CCR nr. 632/2016Paragraful 11

8. Referitor la condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, se arată că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are statut constituţional, celelalte instanţe judecătoreşti urmând a fi stabilite prin lege. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede, în art. 1 alin. (1) , că puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, iar art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele specializate, instanţele militare şi judecătorii. Potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Instituţie a puterii judecătoreşti, Consiliul îşi îndeplineşte acest rol prin exercitarea atribuţiilor prevăzute în art. 134 din Legea fundamentală şi în art. 30-50 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Se apreciază că, în conformitate cu aceste dispoziţii, Consiliul Superior al Magistraturii exercită o funcţie executivă, dar în acelaşi timp şi o funcţie jurisdicţională. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. O prevedere similară există şi în art. 44 din Legea nr. 317/2004, iar în art. 49 alin. (7) din acelaşi act normativ se prevede că dispoziţiile acestei legi ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din lege, împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare, competenţa de soluţionare a recursului aparţinând Completului de 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, în raport cu caracterul atribuţiilor pe care le îndeplineşte, Consiliul Superior al Magistraturii are o natură juridică diferită, fiind organ administrativ în interiorul puterii judecătoreşti şi organ jurisdicţional, atunci când îşi exercită funcţia jurisdicţională. Faptul că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu enumeră, în art. 2 alin. (2) , şi Consiliul Superior al Magistraturii, nu îl exclude pe acesta din rândul instanţelor de judecată, cu atât mai mult cu cât statutul de instanţă de judecată este unul constituţional, prevăzut ca atare în Constituţie. Această concluzie se poate desprinde din faptul că, pe de o parte, alin. (1) al aceluiaşi articol, precum şi art. 126 alin. (1) din Constituţie lasă legiuitorului ordinar libertatea de a stabili şi alte instanţe judecătoreşti, iar, pe de altă parte, atât în art. 134 alin. (2) din Constituţie cât şi în art. 44 din Legea nr. 317/2004 se prevede că în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale. Din interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, rezultă că legiuitorul constituant nu şia limitat competenţa de a institui şi o altă instanţă judecătorească decât cele prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Cum însăşi Constituţia, în art. 134 alin. (2) , defineşte Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, iar în art. 44 din Legea nr. 317/2004 se prevede că Secţia pentru judecători în materie disciplinară are rol de instanţă de judecată, se conchide în sensul că este îndeplinită şi această condiţie de admisibilitate. Interpretarea contrară ar conduce la o situaţie inadmisibilă, aceea a posibilităţii ridicării acestei excepţii în faţa instanţei de recurs, dar a imposibilităţii invocării ei în faza de judecată în faţa Secţiei, ca instanţă de judecată, fiind astfel afectat dreptul de acces la justiţie al părţilor, care ar fi nevoite să aştepte epuizarea acestei faze jurisdicţionale pentru a-şi face apărările considerate necesare. S-ar încălca astfel şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Referitor la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în sensul respingerii ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa secţiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii (deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007), se apreciază că instanţa constituţională îşi poate reconsidera soluţia, în sensul constatării admisibilităţii excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa Consiliului, ca instanţă de judecată. Se invocă, de asemenea, Decizia nr. 126/2011, în care s-a statuat asupra rolului Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.