Decizia CCR nr. 339/2015Paragraful 10

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul face, pentru început, precizarea că motivele de neconstituţionalitate invocate privesc doar măsura arestării preventive luate în cursul urmăririi penale. În continuare, arată că art. 53 din Constituţie enumeră, în mod limitativ şi expres, cazurile în care restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi este posibilă, unul dintre cazurile enumerate făcând referire la "desfăşurarea instrucţiei penale". Arată că autorii noului Cod de procedură penală au confundat "instrucţia penală" cu "urmărirea penală", deşi, în opinia autorului, acestea nu sunt identice, de vreme ce chiar Constituţia face vorbire atât despre "instrucţia penală" [art. 53], cât şi despre "urmărirea penală" [art. 109 alin. (2) ]. Consideră că "instrucţia penală", ca activitate procesual penală distinctă de "urmărirea penală", presupune existenţa a două instituţii juridice diferite, respectiv judecătorul de instrucţie şi camera de acuzare, iar "urmărirea penală", atribut al organelor de cercetare şi urmărire penală, reprezintă o activitate distinctă în cadrul instituţiei "instrucţiei penale". De asemenea, invocă legislaţia franceză, italiană şi spaniolă cât priveşte competenţa judecătorului de instrucţie în cadrul activităţii de "instrucţie penală", respectiv controlul realizat de către judecătorul de instrucţie cu privire la actele de urmărire penală efectuate de procuror; competenţa de a dispune pentru anumite fapte, în faza "instrucţiei penale", la solicitarea procurorului, în procedură contradictorie, cu participarea avocaţilor apărării, "pentru desfăşurarea instrucţiei penale", măsura preventivă a controlului judiciar sau a arestului preventiv. Totodată, face referire, invocând aceeaşi legislaţie, la competenţa judecătorului de libertăţi şi detenţie de a dispune cu privire la luarea, prelungirea sau revocarea arestării preventive în situaţia în care judecătorul de instrucţie nu confirmă cererea procurorului de arestare preventivă şi, de asemenea, arată că, pentru crime şi delicte care se pedepsesc cu peste 10 ani de închisoare, procurorul poate proceda la sesizarea judecătorului de libertăţi şi detenţie, prezentându-l fără întârziere pe inculpat în faţa sa. În acest context, aminteşte şi de Codul de procedură penală român din 1937, arătând că şi în sistemul procesual românesc a funcţionat instituţia judecătorului de instrucţie, în continuare enumerând prevederi legale din codul menţionat. Susţine că, din coroborarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 şi art. 53, rezultă că măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale poate fi dispusă numai de "judecător" şi numai pentru "desfăşurarea instrucţiei penale", în consecinţă doar judecătorul de instrucţie sau judecătorul de libertăţi şi detenţie, ca urmare a sesizării acestuia de către judecătorul de instrucţie, pot dispune această măsură. Aşa încât judecătorul de drepturi şi libertăţi [art. 53 din Codul de procedură penală] şi judecătorul de cameră preliminară [art. 54 din Codul de procedură penală] nu pot substitui, prin competenţele fixate de legiuitor, competenţele judecătorului de instrucţie abilitat cu desfăşurarea instrucţiei penale, care are şi atribuţii proprii de cercetare şi strângere de probe. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, având consecinţe nebănuite asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, dispunerea acestei măsuri fiind de competenţa unei autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial, respectiv judecătorul specializat în desfăşurarea instrucţiei penale. În concluzie, autorul excepţiei consideră că lipsa reglementării din Codul de procedură penală actual a activităţii procesuale de instrucţie penală şi, în consecinţă, lipsa reglementării instituţiei judecătorului de instrucţie şi restrângerea libertăţii persoanei peste prevederile exprese şi limitative stipulate în art. 53 din Constituţie atrag neconstituţionalitatea măsurii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale de către alt judecător decât cel specializat cu activitatea de instrucţie penală.