Decizia CCR nr. 339/2015Paragraful 6

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care arată că problema pe care prevederile din noul Cod de procedură penală o relevă este aceea referitoare la momentul de la care este constituţională restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi. Susţine că răspunsul la această problemă se regăseşte în art. 53 din Constituţie, care enumeră expres şi limitativ cazurile în care restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi este posibilă, iar unul dintre cazurile enumerate priveşte desfăşurarea instrucţiei penale. Arată însă că noul Cod de procedură penală confundă instrucţia penală cu urmărirea penală, deşi cele două instituţii nu sunt identice, acest lucru rezultând şi din art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, unde se vorbeşte despre urmărirea penală a membrilor Guvernului, aşa încât este evident faptul că textul Constituţiei nu poate să folosească două denumiri diferite pentru acelaşi concept. În continuare arată că instrucţia penală, ca activitate distinctă de urmărirea penală, presupune existenţa a două instituţii juridice diferite, respectiv judecătorul de instrucţie şi camera de acuzare, în vreme ce urmărirea penală este atributul organelor de cercetare penală, activitate distinctă în cadrul instrucţiei penale. Susţine că arestarea preventivă dispusă în cursul urmăririi penale este neconstituţională în măsura în care excedează scopului prevăzut expres de art. 53 din Constituţie, respectiv desfăşurarea instrucţiei penale. Conform art. 1 din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar drepturile şi libertăţile reprezintă valori supreme în stat, aşa încât, în scopul respectării tradiţiilor democratice, legiuitorul, în anul 2003, a prevăzut reintroducerea judecătorului de instrucţie prin prevederile de esenţă ale art. 53 din Constituţie. Or, reglementarea actuală a Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, în scopul prevăzut de art. 202 alin. (1) , pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, este neconstituţională în condiţiile ignorării dispoziţiilor constituţionale ale art. 53. Apreciază că nu se poate pune în discuţie o omisiune a legiuitorului sub aspectul nereglementării instrucţiei penale, deoarece noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală nu au fost adoptate de organul legislativ, respectiv Parlamentul României, prin dezbateri parlamentare, conform art. 76 din Legea fundamentală. Ambele coduri au fost adoptate printr-o procedură extraordinară, de natură politică, respectiv prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege, ceea ce reprezintă o eludare a procedurii democratice de adoptare parlamentară a acestor două coduri. Aşa încât judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară nu pot substitui, prin competenţele fixate de legiuitor, competenţele judecătorului de instrucţie abilitat cu desfăşurarea instrucţiei penale. Arată că arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, având consecinţe nebănuite asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, şi, în concluzie, susţine că arestarea preventivă în cursul urmăririi penale este neconstituţională în măsura în care excedează scopului prevăzut de art. 53 din Constituţie, respectiv pentru desfăşurarea instrucţiei penale.